Voi, cititorii acestui blog, ati mai dedus si din alte articole ca nu numai muntele, ca forma definita de relief, poate oferi spectacole peisagistice de neuitat. Cea mai neinsemnata denivelare, pe o roca supusa eroziunii intense a agentilor externi sau miscarilor tectonice, se poate transforma intr-o “agresiune” salbatica a reliefului, cu forme dintre cele mai diverse.

Asa se intampla si cu Campia Inalta a Dunarii din Bulgaria, o unitate de relief care ocupa aproximativ o treime din suprafata Bulgariei, umpluta cu sedimente in timpul orogenezei alpine si intens erodata de cursul Dunarii (si afluenti) in trecutul geologic. Unitatea domina cu peste 80 de metri Campia Romana de mai la nord. Astazi, Campia Inalta a Dunarii are pe alocuri aspect de podis jos si se termina abrupt in terasa sudica, ingusta, a fluviului. Aceste “prapastii” pot fi admirate chiar din imediata vecinatate a granitei bulgaro-romane, incepand dinspre vest, de la Vidin (localitate situata pe malul bulgaresc al Dunarii, in dreptul orasului-pereche Calafat). Pentru a vizita in integralitate cei 400 de kilometri de peisaje si obiective turistice, pana dupa Silistra, ne-ar trebui cel putin o jumatate de viata Dar in aceasta prima parte a explorarii teritoriului, Arhiva de Geografie va propune trei dintre cele mai cunoscute noduri turistice ale Bulgariei nordice, reprezentate si de asezari urbane – perechi ale oraselor dunarene romanesti. Primul dintre acestea se afla la numai 80 de kilometri sud de Bucuresti!

Parcul natural Rusenski Lom si orasul Ruse

Calatoria incepe de la Ruse, un oras dunarean de 150.000 de locuitori, cam de aceeasi marime cu Sibiul nostru sau Targu Mures. Daca intram in Ruse dinspre Romania, cel mai utilizat punct de trecere al frontierei este Podul Prieteniei, care face legatura intre Ruse si fratele lui de pe malul romanesc, orasul Giurgiu. Ne aflam la 70 de kilometri sud de Bucuresti, intr-una dintre cele mai circulate vami – poarta de iesire spre Grecia si Turcia. Orasul Ruse este al cincilea din Bulgaria ca numar de locuitori – dupa Sofia, Plovdiv, Varna si Burgas. Cifrele vorbesc de la sine, Bulgaria nu este o tara tocmai urbanizata, in comparatie cu Romania.

Povestea localitatii Ruse (“Rusciuc” in perioada dominatiei turcesti) incepe cam cu un secol mai devreme decat a Bucurestilor, prin anul 1380, la prima mentionare istorica. Arhitectura centrului vechi este preponderent neoclasica, edificiile sunt foarte bine pastrate, iar spatiile pietonale extrem de generoase – Ulitsa Alexandrovska fiind artera principala pe care ne putem plimba in voie si unde putem zabovi la o terasa. Aceasta incepe de la Muzeul de Istorie, trece prin imensa Piata a Libertatii (Svoboda – foto sus) si ia sfarsit in… aleea Parcului Tineretului (Mladezhki). Apropierea de granita cu Romania nu a permis si dezvoltarea unei faleze turistice la Dunare, asa cum intalnim la Galati, Braila, Tulcea si in alte orase dunarene. Preturile cele mai mari din centrul vechi sunt similare cu cele din Bucuresti sau Sibiu, dar serviciile difera incredibil de mult, in sensul bun. In restaurantele din toata regiunea Ruse – Svishtov – Nikopol se vorbeste bine limba romana, deci puteti lasa ghidul de conversatie in buzunar si va puteti recomanda drept romani, bineinteles daca este cazul.

Lasam in urma orasul si urmam soseaua regionala (“judeteana”) 501, care urmareste in linii mari cursul de apa Rusenski Lom, intens meandrat – cu cei doi afluenti: Beli Lom (Lomul Alb) si Cherni Lom (Lomul Negru). Bulgaria este impartita in regiuni incepand cu 1999 (fostele oblaste, similare judetelor). “Lomul de la Ruse” este un afluent de prim ordin al Dunarii, varsandu-se undeva in zona industriala din sud-vestul orasului. Zona pe care o vom cunoaste mai departe este ideal de vizitat primavara si toamna, atunci cand temperaturile sunt mai blande, iar vegetatia permite o sintetizare completa a peisajului.

Si incepem din departat in apropiat, astfel incat o data cu trecerea timpului sa ne apropiem treptat de punctul initial de plecare. La 33 de kilometri de Ruse se afla satul Cherven, o localitate linistita, dar cu un potential turistic imens. Pana aici, urmand soseaua 501 cale de 25 de kilometri, trecem pe langa Basarbovo si Ivanovo, urmatoarele opriri dupa Cherven. Dupa cei 25 de kilometri, intram pe o ramificatie (indicata) la stanga, spre Cherven, inca 8 kilometri.  Principalul obiectiv turistic turistic este fostul oras medieval, astazi in stare de ruina, dar valorificat corespunzator de bulgari. Construita intre secolele XII-XIV, cetatea a facut parte din Taratul Vlaho-Bulgar sau Al Doilea Tarat Bulgar – asa cum il numesc istoricii bulgari. Ascensiunea pe malul drept al afluentului Cherni Lom, pe dealul inalt care defineste unul dintre meandre, ne ofera atat o calatorie prin istoria Bulgariei, cat si o experienta peisagistica de neuitat, orasul medieval oferind o belvedere impresionanta asupra versantilor calcarosi ai Cherni Lom.

Tariful de vizitare este de 4 leva, iar traseul este conceput in circuit. Accesul este facilitat de poteca asigurata cu balustrade, astfel ca orasul medieval este accesibil aproape tuturor categoriilor de turisti. La baza colinei se afla un bufet cu preturi bune si mancare traditionala bulgareasca. Micii poate denumirea de “kebapci” si sunt ceva mai mari si mai gustosi decat cei romanesti

De la Cherven, ne intoarcem cale de 8 kilometri pana in soseaua regionala 501 si dupa alti 6 kilometri revenim la Ivanovo, asezare cunoscuta pe plan mondial datorita obiectivelor turistice din imediata apropiere, aflate pe lista UNESCO! Imediat dupa iesirea din sat inspre Ruse, un indicator ne trimite spre nord-est, pentru a vizita bisericile construite in piatra, in versantii calcarosi ai Lomului.

In Parcul natural Rusenski Lom se afla cateva zeci de astfel de monumente rupestre, cu precadere in apropierea satelor Tabachka, Cherven, Koshov, Ivanovo, Bozhichen, Krasen, Basarbovo si altele. Acestea au fost amenajate de catre calugari ortodocsi in perioada medievala si au reprezentat fie locuri de inchinare, fie chilii. Cele mai cunoscute si vizitate sunt cele din zona Ivanovo, spre care ne indreptam acum. Cateva replici ale acestora intalnim si pe teritoriul romanesc, in zona Dobrogei de sud (Canaraua Fetei) – pe care am cunoscut-o in Arhiva de Geografie in primul episod al trilogiei dobrogene!

In mod oficial, in circuitul turistic de masa se afla doar biserica rupestra Sveti Bogoroditsa, unde intrarea este tot de 4 leva, accesibila pe o poteca ce urca abrupt pana aproape de culmea ce defineste un meandru al Lomului. Ne aflam la capatul drumului carosabil ce porneste de la Ivanovo, dupa numai 4 kilometri si jumatate. Prima fotografie din acest material (vezi foto sus) reprezinta panorama ce se deschide de la aceasta pestera catre restul bisericilor rupestre de la Ivanovo. De la Biserica Sveti Bogoroditsa, putem urca si mai sus, pana la culmea principala, de unde ni se deschide o panorama si mai incitanta catre versantul “gaurit” al Lomului de la Ruse. In acesti pereti, erodati de catre agentii externi si ciopliti de calugarii din perioada medievala, se ascund cele mai frumoase picturi murale din Bulgaria, pastrate exemplar, datorita carora aceste lacasuri de cult au fost incluse in patrimoniul UNESCO. Acesta este si motivul principal pentru care (inca) nu sunt incluse in circuitul turistic, iar vizitarea lor se face numai in conditii speciale, cu ghid autorizat, ca intr-o rezervatie stiintifica.

La pesterile de la Ivanovo se ajunge relativ usor, daca din parcarea de sub biserica rupestra Sveti Bogoroditsa ne intoarcem spre Ivanovo cale de 200 de metri, apoi cotim la dreapta, pentru a trece podetul peste Lom (pentru ca pesterile se afla pe malul drept, opus celui cu soseaua). Dupa ce am trecut acest pod, cotim imediat la dreapta si ne inscriem pe drumul forestier (frecventat de biciclisti) care “deserveste” cale de 2 kilometri suita de cinci monumente rupestre, dintre care cea mai frumos pictata (sec. XIV) este Biserica Sfanta Teodora. Pe buna dreptate, trei dintre aceste caverne sunt ferecate cu grilaje metalice si sunt tinute deoparte de turistul care, cu voia sau fara voia lui, le-ar putea distruge, anuland secole de istorie. Alte doua sunt semnalizate si accesibile, pe poteci relativ abrupte din versantul Lomului. Oricum, daca ajungeti pe-acolo fara ghid, merita chiar si o ascensiune de 5-10 minute pana la gurile de acces, macar pentru panorama.

In vizita la ocrotitorul Bucurestilor!

Intorsi la parcarea de langa Ivanovo, revenim la soseaua 501 (4 kilometri) si ne intoarcem spre Ruse inca 10 kilometri, pana la Basarbovo. Din centrul acestui sat, suntem directionati catre Manastirea Basarbovo, cea mai mare si mai bine pastrata dintre cele rupestre ale Lomului. Este singurul lacas de cult din Valea Rusenski Lom care si-a pastrat destinatia initiala, aceea de manastire, si singura manastire rupestra locuita din Bulgaria. Spre comparatie, in Romania se afla trei astfel de manastiri active: Namaiesti, Corbii de Piatra si Cetatuia, toate pe teritoriul judetului Arges.

Ne aflam in locul in care a trait Sfantul Dimitrie din Basarabi (Basarabov), ocrotitorul Bucurestilor, sarbatorit la 27 octombrie. Moastele au fost stramutate la Mitropolia din Bucuresti, in timpul conflictelor dintre rusi si turci, in urma descoperirii lor in apa Lomului, conform unei legende locale. Perioada in care a trait Sfantul este disputata intre secolele XII si XVIII, dupa diverse surse. In manastire nu se percepe tarif de intrare, dar in timpul slujbelor se cuvine sa nu deranjam prin fotografiere sau alte mijloace.

Alte orase-pereche de la Dunare

Pentru facilitarea circulatiei intre Romania si Bulgaria, o data cu intrarea in Uniunea Europeana, s-au inaugurat doua noi puncte de trecere a frontierei (cu feribotul): Zimnicea – Svishtov si Turnu Magurele – Nikopol. Vom cunoaste, asadar, cele doua orasele bulgaresti de la Dunare, mult mai usor accesibile in urma acestor deschideri de granita. In ambele cazuri, feriboturile circula in special dimineata si seara, iar la o cerere mai mare, cursele se pot suplimenta. Trecerea Dunarii costa in jur de 5 euro si nu dureaza mai mult de 15 minute. Patrundem intr-o subdiviziune a Campiei Inalte a Dunarii, denumita Podisul Svishtov-Pavlikeni – denumire care aminteste de slavii catolici (pavlicheni) care locuiesc in regiune.

Svishtov este un oras de 30.000 de locuitori (comparabil cu Lupeni, Caracal, Campina), aflat pe malul Dunarii, la 84 de kilometri de Ruse (spre vest, daca alegem traseul prin Bulgaria) sau 61 de kilometri de Giurgiu, daca alegem sa venim cu BAC-ul prin punctul de trecere a frontierei Zimnicea. Atestat documentar in secolul XVIII, Svishtov este astazi un important centru universitar, aici functionand Academia de Studii Economice “Dimitar Apostolov Tsenov”.

Pe langa monumentul impresionant de arhitectura – Biserica Sfanta Treime (1876), simbolul orasului, la Svishtov putem admira un centru istoric extrem de bine ingrijit pana in cele mai mici detalii, foarte curat si in general linistit. Daca nimeresti intr-o zi de weekend, ai sanse sa nu prinzi vreo casa de schimb valutar deschisa, asa ca e bine sa te asiguri din timp ca ai la tine suficienti leva pentru cazare, masa si altele. In afara de cladiri, orasul mai este ornat foarte frumos cu sculpturi, spatii verzi si locuri de agrement. Unul dintre aceste locuri este dealul la baza caruia se afla Universitatea, pe care a fost construita cetatea medievala Kaleto, din care astazi se mai pot observa doar ruinele. Studentii din campus, dar si locuitorii obisnuiti, isi petrec orele libere in  amfiteatrul din dealul cetatii, incredibil de bine pastrat.

Asadar, Svishtovul impresioneaza prin simplitate, o caracteristica ce nu se reflecta in importanta lui economica pentru regiunea din care face parte – Veliko Tarnovo. Ultimul orar afisat pentru feribot se gaseste pe situl firmei bulgaresti care opereaza traseul; iata ca de la deschiderea frontierei si pana astazi, cererea a fost in continua crestere, astfel ca programul a ajuns la minim 5 curse pe zi!

Dupa Ruse si Svishtov, urmeaza o a treia invitatie intr-un oras dunarean aflat in Bulgaria de langa noi. Conectat cu Turnu Magurele prin noua linie directa de feribot, oraselul Nikopol (4000 de locuitori) este dispus similar cu Svishtov, in amfiteatru, pe versantul relativ abrupt al Campiei Inalte. Scopul deschiderii acestui punct de frontiera a fost realizarea unei legaturi directe intre Bucuresti, Plevna si Sofia, pe un traseu mult mai scurt decat cel prin Ruse sau cel pe la Oriahovo-Bechet. Ne aflam in regiunea Plevna, la 51 de kilometri de Svishtov si 55 de resedinta Pleven (Plevna – un oras pe care il vom cunoaste intr-un material viitor). Daca alegem sa venim pe la Turnu Magurele (oras prezentat in Arhiva), trebuie mentionat ca pana la Bucuresti sunt 140 de kilometri, via Alexandria.

Micul oras Nikopol este alcatuit in principal din doua cartiere, unul “de jos”, aflat chiar in lunca Dunarii, iar celalalt “de sus” fiind separat printr-un perete abrupt, calcaros. Legatura dintre cele doua se face pe artera principala, soseaua nr. 52 spre Svishtov, care urmeaza un curs de apa de mica lungime, afluent direct al Dunarii. Tot pe aceasta artera se afla si obiectivele turistice “centrale” ale oraselului – Biserica medievala “Sfintii Apostoli Petru si Pavel” (800 de metri de port, secolele XIII-XIV) si Biserica “Adormirea Maicii Domnului” (la 1,5 kilometri din port in amonte), impreuna cu Fantana Eliya – monument istoric.

Dar obiectivul turistic “principal” al localitatii Nikopol nu se afla nici pe departe in zona centrala, ci in varful uneia dintre colinele pe care s-a dezvoltat, mai precis cea vestica. De la Biserica medievala, pornim asadar spre vest, pe un drum care urca sanatos, ajutati de indicatoarele turistice care ne trimit spre Cetatea Nikopol, a Tarului Ivan Sisman. Prima atestare documentara a orasului, sub numele de Nicopolis (orasul victoriei), dateaza din anul 1059, cand acesta se afla pe granita nordica a Imperiului Bizantin. In 1396, armatele unite ale Europei Crestine sunt invinse de catre turcii otomani, in frunte cu Baiazid I, in arhicunoscuta Batalie de la Nicopolis. Cetatea era aparata de insusi Tarul Ivan Sisman, ultimul tar al Imperiului Bulgar.

O a doua Batalie de la Nikopol a avut loc 5 secole mai tarziu, in 1877, cand Imperiul Rus a eliberat orasul de sub stapanirea turceasca a lui Osman Pasa. In cinstea acestui eveniment, pe dealul estic al orasului, fata-in-fata cu cetatea, a fost ridicat Monumentul rus al Victoriei de la 1877, care merita vizitat si pentru panorama din alt unghi care se deschide asupra asezarii si a Dunarii. Deasemenea, in extremitatea sud-estica poate fi vizitat si fortul construit de turci in secolul XIX.

Si pentru a intregi atractivitatea naturala a locului, atat de incarcat de istorie, mai facem o mica plimbare pe sub faleza calcaroasa a Campiei Inalte, pentru a vizita o alta biserica sapata in piatra! Biserica rupestra Sfantul Stefan a fost amenajata intr-o scobitura a falezei abrupte, probabil inainte de stapanirea turceasca. Originalitatea inscriptiilor si insemnelor din interior este indoielnica, dar simpla lor prezenta consolideaza ipoteza utilizarii spatiului ca lacas de cult ortodox.

Pentru a ajunge la acest ultim (dar nu cel din urma) obiectiv, trebuie ca din fata Primariei din Nikopol sa urmam spre est strada care parcurge malul Dunarii. Dupa numai 1 kilometru, strada cu pavaj se termina si lasam in dreapta ultima casa din oras, dupa care drumul devine o poteca presarata frumos cu scoici si cochilii. Ne apropiem vertiginos de stanca dupa alti 500 de metri, iar la un moment dat zarim doua “ferestre”, una mai mare si una mai mica, separate de o coloana. Accesul in interior este facil pe orice vreme, iar scurta plimbare ne este rasplatita cu o panorama spre Dunare, deosebita de cea din oras. Lasati orasul asa cum l-ati gasit si cautati sa “culegeti” numai fotografii si amintiri frumoase, eventual o pietricica alba sau o scoica, pe post de suveniruri

Intr-un Bucuresti sugrumat de tunuri imobiliare si proiecte agresive de edificare, spatiile verzi si de recreere pierd din ce in ce mai mult teren, atat la figurat, cat si la propriu. Iar daca pe teren nu construieste nimic, proprietarul il imprejmuieste si il lasa de izbeliste, pana cand apare un investitor care este dispus sa-i ofere suma ceruta pentru a cumpara. De obicei, asta nu se intampla prea curand – sau niciodata – astfel ca nimeni nu se poate bucura de utilitatea lor, nici macar bucurestenii. Terenuri cu suprafete vaste care odata erau parcuri, spatii culturale sau alte spatii de agrement, zac astazi intre gardurile vechi si pline de afise publicitare, asta in cazul fericit in care gardurile nu au fost deja furate (la comanda sau nu) de hotii de fier vechi…

Aceeasi soarta o are si amfiteatrul abandonat din cartierul Martisor. Pe langa acest obiectiv de explorare urbana, in zona veche a cartierului mai intalnim si Casa Memoriala Tudor Arghezi, Biserica Martisor (1944), dar si cel mai ingust segment de strada din Bucuresti, pe Strada Obolului!

Ne aflam in imediata apropiere a celor trei parcuri “sudate” care alcatuiesc cea mai intinsa zona verde din sudul orasului: Parcul Tineretului (cel cu lacul, aflat in lunca Dambovitei), Oraselul Copiilor (cu parcul de distractii) si Parcul Lumea Copiilor (de langa Palatul Copiilor – reamenajat in 2011 si extins pana la contactul cu Oraselul). Exact la limita comuna dintre ele, pe o platforma mai inalta, troneaza Sala Polivalenta (1974 – Palatul Sporturilor si Culturii), conceputa a fi cel mai mare centru de acest tip din Bucurestii anilor ’70. O data cu aceasta, Strandul Pionierilor (Copiilor / Vacaresti), impreuna cu un teatru de vara, completau armonios peisajul noului oras, care avea sa se dezvolte la sud cu noi cartiere “dormitor”: Pionierilor si Berceni. Amenajarea din anul 2011 a Parcului Lumea Copiilor si conectarea acestuia cu Oraselul Copiilor au condus la desfiintarea Strazii Secerei, care se aciua pe la baza versantului abrupt dintre Dambovita si Martisor, si care astazi se afla pe o proprietate privata… Strada trecea chiar prin fata scenei teatrului de vara si totodata traversa latura sudica a strandului.

Amfiteatrul parasit se afla la capatul nordic al strazilor Cararuia, Jirului, Dambului si Urcusului. Astazi, face parte dintr-o proprietate privata, impreuna cu terenul aflat la vest de acesta (conform schitei de mai jos), in suprafata de aproximativ 3 hectare. Asa cum se va vedea din cele doua imagini satelitare comparative, pana prin anul 2009 existau inca stalpii de iluminare ai teatrului de vara, demontati ulterior… Teatrul de vara a fost amenajat pe versantul natural al orasului, ca si in cazul Amf. Eminescu, Arenele Romane, mai nou Herastrau. Tribuna se constituie din 4 segmente dispuse in forma de amfiteatru, iar scena este de forma octogonala. Spatiul verde din spatele tribunei a fost partial ocupat de o constructie si o gradina de legume, imprejmuite in asa fel incat daca vrei sa treci dintr-o parte in alta, trebuie sa cobori in interior. De la o vreme, locul a devenit insalubru, aici aruncandu-se adeseori deseuri provenite din constructii. Verile trecute,  tinerii care jucau mingea erau singurii “artisti” de pe scena. Din pacate, nici macar ei nu-si mai pot desfasura activitatea in deplina siguranta… De la marginea superioara a amfiteatrului se deschide o panorama impresionanta asupra orasului, dominata de noile blocuri-turn ale cartierului Asmita Gardens, astfel ca amatorii de apusuri se simt intotdeauna in largul lor pe-aici. Este unul dintre cele mai frumoase puncte de belvedere ale orasului.

(a se deschide urmatoarele imagini in ferestre separate)

imagine Bing Maps 2008

imagine Google Maps 2012

Oare cat mai dureaza pana cand amfiteatrul sa fie rapus si el sub sapaturile unei fundatii de bloc, cum este cel care troneaza amenintator pe latura estica? Vom mai vedea vreun spectacol in aer liber tinut in fata a cel putin 3000 de spectatori, cat este capacitatea medie a tribunei? Spatiul nu apartine primariei, dar daca municipalitatea l-ar cumpara, oare ar sti ce sa faca cu el? Reorganizarea recenta a Oraselului Copiilor descurajeaza total si intareste scepticismul cu privire la sansele de dezvoltare logica a zonei. In anul 2011, a disparut de pe suprafata Pamantului (dar nu si din memoria localnicilor) o bucatica din istoria feroviara a Romaniei si Bucurestilor.

Sa ne amintim de trenul pe linie ingusta din Oraselul Copiilor!

Vara lui 2011 a debutat cu inchiderea oficiala a parcului de distractii, in vederea reamenajarii la anumite standarde. Cu totii am crezut ca traseul de cale ferata in circuit, care “taia” pe alocuri aleile parcului, va face parte din aceasta modernizare indelung asteptata. Sinele vechi au fost scoase, iar locomotiva impreuna cu cele 3 vagoane au fost “izolate” in depoul de la marginea vestica a Oraselului. A urmat casarea lor si transformarea vechiului depou in atelier auto. Pe fostul traseu (aproximativ) de cale ferata a fost “turnata” o alee asfaltata, imprejmuita cu un gard din lemn (cel viu a fost taiat), pe care probabil ca va circula un “trenulet” electric, fara sine si fara glasul obisnuit al rotilor…

Piesele de cale ferata (2 kilometri de retea, ecartament 760 mm), dar si materialul rulant, au ramas neschimbate de-a lungul celor 30 de ani de functionare. Motorul era diesel, astfel ca ii cam  ”afuma” pe pasagerii aflati in primul vagon, in functie si de bataia vantului Aleea principala era impanzita din loc in loc cu indicatoare in forma de X rasturnat pe care scria “atentie la tren”. Traseul era delimitat de gard viu si copaci, intr-un peisaj care oferea pasagerilor (de regula de varste mai mici) impresia de calatorie in natura cea misterioasa, nicidecum intre terase si garduri.

Cel mai complet studiu asupra acestei linii disparute de cale ferata ingusta, realizat la nivelul anului 2007, poate fi consultat pe un site dedicat transportului in comun din Romania.

Fostul Parc al Sticlăriei (Sticlărie / Sticlarilor) este un caz deja clasic în peisajul Bucureştilor, în care un teren aproape imposibil de utilizat în scopuri imobiliare este transformat în spaţiu verde. Parcul Sticlarilor a fost amenajat în interiorul fostei exploatări de nisip (dioxid de siliciu si silicati) care a aprovizionat în trecut fabrica de sticlă din imediata apropiere – Sticerom sau Stiteh. Exploatarea a fost declarată închisă atunci când săpăturile (de aproximativ 10 metri adâncime) au ajuns la pânza freatică. Aducerea la zi a primului strat acvifer s-a concretizat mai apoi in micul lac semi-antropic din partea centrală a parcului, care înconjoară şi misterioasa insulă.

Dacă la nivelul anului 2008, podul de acces pe insulă era dotat cu frumoasele balustrade roşii, astăzi accesul se prezintă anost şi chiar periculos, constând dintr-o simplă punte de beton. Tot pe calea fierului vechi au mers şi cele câteva băncuţe din poiana aflată în vestul parcului. Pareau, la randul lor, “furate” dintr-o sala de asteptare a unei gari sau de la metrou, dar de fapt una din legendele parcului spune ca au fost aduse prin bunavointa unor localnici sau angajati ai fabricilor din imprejurimi.

Singurul contact al Parcului Sticlarilor cu restul domeniului public – latura estică de la Strada Ion Şahighian – este definit de un gard simplu din grilaj metalic, care ne trimite cu gândul mai degrabă la o proprietate privată decât la un parc public. De altfel, până prin 2010, la intrarea secundară dinspre nord (printre clădirile Grădiniţei 189 “Malaxa”), “răsărea” tradiţionalul panou de intrare în parc, specific Sectorului 2. Oare a fost furat, sau inlaturat de acolo intentionat?

Împrejurimile Parcului Sticlarilor se constituie în cea mai mare parte din spaţii industriale (între care unul abandonat – chiar fabrica de sticlă – vizitata de Reptilianul), în timp ce pe partea nord-estică avem Spitalul Malaxa, ai cărui pacienţi obişnuiau odată să se recreeze în această oază intimă de verdeaţă. Aceasta practic nu mai aparţine nimănui, având poteci discrete în loc de alei, stuf pe malul lacului, câteva poieniţe, dar şi un adăpost improvizat de oamenii străzii, mai ferit.

schita Parcului Sticlariei (click mijloc pt. marire)

imagine satelitara (click mijloc pt marire)

Localnicii spun că la malul lacului, în dreptul scării abrupte de acces dinspre Şoseaua Vergului, ar exista un izvor cu apă termală. Acest loc, “demascat” de aburii care se formează iarna sau când e mai frig, ar fi folosit chiar de persoanele fără adăpost care se spală în apa care ar fi ceva mai caldă decât restul lacului. În mod inexplicabil, Parcul Sticlarilor a fost total ocolit de campania de reabilitare din ultimii ani a spaţiilor verzi din Sectorul 2 al capitalei.

10 mai 2013, Bucuresti

Stau la umbra pe malul lacului Baneasa. Azi m-am plimbat pentru prima oara cu barca in Herastrau, pe anul asta, si brusc mi-a venit cheful de scris; mai ales ca Arhiva de Geografie nu are inca un raport de tura in toata regula. Sunt liber de la servici, nu pentru ca mi-am dorit, ci pentru ca – imediat dupa incheierea mini-vacantei de 1 mai – am fost “disponibilizat”, din lipsa de fonduri, impreuna cu alti colegi. Vacanta continua, deci… Dupa acostarea la debarcaderul central, “top” pe bicicleta, am iesit la Piata Presei, apoi pe Bulevardul Poligrafiei si Soseaua Straulesti, apoi strada Nuferilor, am ajuns in cel mai potrivit loc pentru evocarea celor ce urmeaza. Proprietarul terenului pe care trebuie sa-l traversez pana la malul apei a fost amabil si mi-a permis accesul pe poteca ingusta si invadata de vegetatie.

Asa ca sa trecem la treaba!

Ziua 1 – 1 mai 2013

Este 5.45 dimineata. Singurul loc in care am savurat vreodata aceasta ora deosebit de matinala este Gara de Nord. Cu greu ma ia somnul in serile premergatoare turelor, stiind ca e posibil ca din diverse motive sa nu ma trezesc la timp si sa pierd trenul. Astazi am avut noroc Ma asteapta 6 ore de calatorie intr-unul dintre cele mai moderne vagoane ale trenului Interregio Bucuresti – Budapesta. Bineinteles, destinatia mea este una romaneasca, asa ca pe la 11.20 ating (pentru a cata oara…) pamantul Orsovei, oras care pentru mine a insemnat si inseamna foarte mult! De fiecare data cand fac primul pas din tren pe peronul garii Orsova, zabovesc cateva secunde nemiscat, astept sa plece trenul, apoi pornesc triumfator catre centrul orasului, care se afla la 3 kilometri de gara, ignorand toate invitatiile taximetristilor de a-mi usura efortul si de a-mi mai salva din timp.

Pentru prima zi, mi-am propus o traditionala vizita in Cazanele Dunarii, un defileu aflat la 25 de kilometri de Orsova. Asadar, dupa o binemeritata pauza de masa pe terasa pensiunii DA-MI-RO din centru, pornesc catre iesirea spre Moldova Noua si Eselnita, acolo turistii fara masina isi asteapta de regula ocaziile pentru a ajunge la Cazane.

Intotdeauna am indragit vestul Romaniei, nu numai pentru peisajele spectaculoase, ci si pentru oamenii valorosi. Banatul nu m-a dezamagit nici de aceasta data, avand in vedere ca de-a lungul celor 5 zile, din 9 masini de ocazie in care m-am urcat, doar un sofer mi-a cerut 5 lei, sa aibe “de-o cafea”. In orice caz, plata nu am efectuat-o in zona Orsovei. Soferul care m-a “cules” spre Cazane, fara sa-mi ceara niciun ban, s-a deviat chiar vreo 2 kilometri din drum special pentru mine!

Pe o caldura insuportabila, pe la 13.30 pornesc de la bufetul din capatul sudic al satului Dubova, spre platoul carstic Ciucarul Mare, in care ajung dupa numai 30 de minute. Urcusul este accentuat la inceput, dar devine mai lejer o data cu patrunderea in “jungla” cu lapiezuri de calcar, vegetatie luxurianta si vipere, toate aceastea protejate in Parcul Natural Portile de Fier. La un moment dat, poteca marcata cu triunghi galben se bifurca, descriind un circuit a carui inchidere se afla chiar pe marginea dinspre Dunare a platoului. In numai 10 minute ma trezesc “suspendat” cu vreo 300 de metri deasupra Dunarii, in cel mai spectaculos sector al defileului – Cazanele Mari.

Este acelasi peisaj pe care l-am admirat si fotografiat acum 7 ani, in aplicatia practica a Facultatii de Geografie, alaturi de colegi minunati si profesori pe masura. Mai departe, ma intalnesc cu un cuplu de turisti din Severin, pe la vreo 40 de ani, care tocmai atunci fotografiau un pui de vipera cu corn ratacit in poteca turistica. Cu multa atentie, incerc sa-i fac si eu o poza, dar fara succes. Aceasta ma “refuza” categoric si fuge prin frunze. Ne salutam si plecam fiecare pe drumul nostru, pentru ca ei vor parcurge circuitul in sens invers. Dupa alte 5 minute ajung in punctul de belvedere de unde se poate admira intreg Golful Dubova, impreuna cu Cazanele Mici din departare. Mi-am propus sa ma odihnesc cel putin 30 de minute aici. “Cat de potrivit ar fi acest loc pentru o bere, dupa o zi extenuanta de servici” mi-am zis. Se ajunge usor si repede. Numai daca ar fi locuri de munca in zona asta…

Pe drumul de intoarcere, printre poieni si doline, o vipera cat toate zilele de mare imi aduce aminte ca sunt un simplu oaspete al naturii banatene. Aceasta se fereste la timp din fata mea, ascunzandu-se intr-o scorbura naturala din piatra. Comportamentul lor este in permanenta defensiv, acestea se dau la o parte si nu ataca decat daca se simt in pericol iminent. La bifurcatie ma intalnesc din nou cu cei doi turisti din Severin si la povestesc intamplarea. Intrand in vorba, castig doi tovarasi de drum – nu numai pana jos la sosea, ci si pana la Orsova, pentru ca venisera cu masina lor personala.

Dupa unele cumparaturi, ies la soseaua spre Herculane, la autostop. In principiu, as avea de luat cam 3 ocazii pana la Cornereva, fapt care se si confirma: Orsova-Herculane, Herculane-Plugova si Plugova-Cornereva. Seara se incheie in “centrul” satului Zanogi, component al comunei Cornereva. Campez chiar langa cladirea scolii, pe terasa paraului Zanogi care curge mai aprig ca niciodata. Zgomotul lui ma va insoti si a doua zi, o buna bucata de drum.

Ziua 2 – 2 mai 2013

Comemorez un eveniment nefericit petrecut in Muntii Bucegi, in urma cu 9 ani, pe Valea Cerbului, exact pe 2 mai. Din fericire, dupa atata vreme, tot pe munte sunt! Ma gandesc si la restul colegilor mei de atunci, care au suferit rani mult mai serioase decat ale mele, sau pur si simplu au asistat neputinciosi la accident, si imi doresc ca si ei sa fie acum tot pe munte!

La ora 6.30 dimineata e deja suficienta lumina pentru a porni la drum. A fost un somn-de-voie, nederanjat, dar in cort se poate dormi rareori dupa rasarit. Ma asteapta 5 kilometri de mars pe drumul forestier care insoteste Valea Zanogi. In timpul berilor ce s-au consumat cu multa pofta aseara la birtul de langa scoala, un localnic mi-a recomandat ca undeva inainte de capatul drumului sa apuc pe o poteca la stanga, prin padure, pentru ca la vale “e apa mare”! Cu harta in brate, refuz devierea din drumul meu planificat de acasa, si astfel ajung intr-adevar in punctul “terminus”, in care drumul este calamitat de suvoiul de apa; pare imposibil sa-ti creezi un drum fara sa te uzi la picioare. Dupa vreo 30 de minute de “recunoastere” zadarnica, decretez: ne descaltam si trecem desculti prin apa! Rece ca gheata si plina de pietre ascutite, apa constituie adevarata inviorare pentru orele lungi ce urmeaza!

Din punctul in care raul umflat traverseaza drumul forestier, incepe adevaratul urcus spre Culmea Vlascu a Muntilor Cernei, principalul obiectiv pentru ziua a doua. Cei peste 1100 de metri diferenta de nivel scot si untul din mine, in aproximativ 3 ore de panta continua abrupta. Totodata, trebuie sa evit si periculoasele limbi de zapada din zona inalta, nerecomandabil a fi abordate fara coltari si pioleti.

La ora 10.30 ajung pe creasta principala a Muntilor Cernei, la 1700 de metri altitudine, intre varfurile Vlascu si Zglivar. De aici, am de infruntat si vantul extrem de turbat, care imi pune probleme chiar si la fotografierea peisajului de vis. Pe langa vant, nebulozitatea este neobisnuit de mare pentru regimul anticiclonic pe care l-am obervat pe hartile ANM. Cu toate ca nu sunt prognozate ploi, fac un popas destul de scurt pe varf, apoi fuga-mars mai departe spre catunul Inelet, de unde se coboara in Valea Cernei.

Traseul propus pentru ziua de 2 mai trebuia in principiu sa fie nemarcat, exceptand momaile de pe creasta principala. Adevarul este ca pe valea Zanogi si pe creasta Cernei este doar o problema de geometrie sa tii drumul drept. Adevarata provocare ma asteptam sa fie versantul dinspre Valea Cernei, complet impadurit, inaccesibil pe firul vailor,  si care pune serioare probleme de orientare. Totusi, am placuta surpriza ca la intrarea in padure sa descopar o poteca marcata cu punct rosu – in numai cateva minute afland ca marcajul face legatura intre Varful Iutii (din creasta Cernei) si catunul Inelet. Asadar, tot inainte pana Inelet, de unde traseul spre Valea Cernei este in mod normal o simpla formalitate.

Trecend pe langa cele cateva gospodarii izolate, pierdute in timp si spatiu, intru din nou in padure, intr-o coborare pe care o voi resimti in talpile picioarelor pentru tot restul concediului. Catunele de pe dreapta vaii Cernei se afla pe platourile suspendate deasupra grabenului, cu aspect de canion, al cursului de apa. Dupa un urcus de la 600 pana la 1700 de metri, ma asteapta o coborare la 300 de metri altitudine absoluta. Prin urmare, nu recomand acest traseu celor care au probleme cu genunchii sau gleznele.

Pe poteca turistica, ceva mai jos, intalnesc poate cel mai “frumos” gandac pe care l-am intalnit vreodata. (Ulterior, la un pahar de vorba cu un biolog din Bucuresti, voi afla ca se numeste “Croitorul cenusiu”, cu denumirea latina “Morimus funereus”). Dupa sesiunea foto cuvenita, cu greu i-am desprins puternicele “carlige” de pe palaria mea, avand grija sa nu-l ranesc. Inca de la Inelet, se simte un miros persistent de fum, ca si cum ar face cineva gratar. Ma gandesc ca este 2 mai, cald afara, lumea se simte bine in felul ei, eu in felul meu.

Putin mai jos, ma opresc la o masuta de lemn pentru o scurta pauza de masa. Este ora 14.00 si caldura din interiorul canionului Cernei il transforma pur si simplu in sauna. Niciodata nu mi-as fi imaginat ca la inceput de mai ar putea fi atat de cald! Mirosul de fum devine din ce in ce mai puternic, semn ca e posibil sa ma apropii de cei care fac gratar. Curand, ma ajunge din urma un grup de turisti fara echipament pretentios, de mai toate varstele, care a urcat la Inelet pe celebra scara de lemn de “La Carlige” si acum urmeaza sa coboare pe varianta pe care o urmez si eu. Intamplator, ei ma ajung din urma chiar in momentul in care imi “salt” rucsacul in spate. Dupa salutarile de rigoare, le las masa libera si inaintez inca vreo 200 de metri pe poteca. Simt ca se face din ce in ce mai cald, neobisnuit chiar si pentru anotimpul verii… Fumul devine din ce in ce mai gros, aerul devine imposibil de respirat si ochii ma ustura groaznic.

Pe loc imi dau seama ca nu este vorba despre un simplu gratar, ci s-a iscat un incendiu de padure! Nu ma mira absolut deloc, avand in vedere uscaciunea si temperaturile din ultimele zile. Frumusetea salbatica a muntilor de pe dreapta si stanga Cernei mi-a intins felurite capcane de-a lungul anilor, dintre cele mai diverse. Flacarile de pana la 1 metru au invadat cioturile uscate si frunzele cazute  - atat pe poteca, cat si putin mai jos pe panta. Vantul sufla exact in directia potecii, antrenand fumul deosebit de dens exact in directia noastra.

Ma intorc precipitat la locul de popas si ii avertizez pe cei 6 drumeti asupra pericolului. Evaluam impreuna situatia si ne hotaram ca de indata ce se schimba vantul, sa trecem prin flacari oricum ar fi, in fuga, discutand despre o portiune de aproximativ 100 de metri. Ce sa mai zic… astazi am trecut si prin apa si prin vant, urmeaza sa trec si prin foc. La 112 nu se poate suna, din lipsa de semnal. Oricum, interventia ar dura ore bune, apa nu mai avem, iar la elicoptere cu extinctoare nici nu ne putem astepta, din cauza vantului puternic. Cu tricourile ude legate la nas, ne angajam in traversarea zonei incendiate, hotarati fiind sa ne oprim numai la loc sigur, pe cealalta parte. Eu sunt “desemnat” a ramane in spate pe post de “maturica”, asigurandu-ma ca toata lumea trece in siguranta. Inevitabilul se intampla si una dintre fete inhaleaza fum la un moment dat si nu mai poate respira, nici vedea mare lucru. O ghidez rapid si fortat din spate si suntem ultimii care ajungem dincolo de incendiu. Sub nicio forma nu se putea ocoli prin alta parte acel segment de poteca, pentru ca sub noi se casca prapastiile adanci dinspre Cerna.

Cu speranta ca asta a fost ultima peripetie din aceasta zi extrem de obositoare, continuam drumul si ajungem repede la soseaua de pe Valea Cernei, eu finalizand peste 9 ore de traseu si vreo 2500 de metri diferenta de nivel acumulata. Colegii de drum ma invita, bineinteles, intr-una dintre masinile lor, dupa ce le-am expus intentia de a ajunge cat ma repede la strandul de la 7 Izvoare, acolo unde urmeaza sa campez peste noapte. Inainte de a pleca, aflam cu stupoare ca focul din padure fusese pus intentionat chiar de localnicii din Inelet, din motive pe care nu voi reusi sa le inteleg. Este absolut necesara o campanie de informare publica a locuitorilor din cuprinsul sau din zona adiacenta Parcului National Domogled-Valea Cernei, asupra circulatiei turistice si potecilor marcate oficial. Nu este primul foc pe care il vad in zona asta si nici prima “capcana”. (Later edit: un prieten ma anunta, dupa ce ajungem acasa, ca aproximativ in acelasi timp a calcat intr-o capcana de urs in Muntii Mehedinti, pe o poteca marcata, acelasi gen de accident pe care l-am avut si eu tot in Mehedinti cu cativa ani in urma…)

Este ora 16.30 si ajung in sfarsit la strandul dotat si cu camping. Caldura este infioratoare, cred ca sunt peste 35 de grade. Inainte de baie, incalc postul si imi comand un piept de pui la gratar. Desi este Saptamana Mare si mi-am propus sa tin post, nu prea imi vina sa mananc zacusca dupa un astfel de drum. Peste inca o jumatate de ora, ma “cazez” in camping, imi pun echipamentul de baie si sprintez catre bazinul alimentat de izvorul “7 Izvoare Calde”. Imi este greu sa va descriu in cuvinte senzatia pe care o simti atunci cand ajungi sa te balacesti intr-o apa de 28-30 de grade, termosalina, dupa o zi de traseu montan. Pe marginea piscinei, observ un pui de Natrix tesselata – un sarpe de apa, care isi studiaza cu atentie traseul si se angajeaza intr-un final in traversarea piscinei, disparand mai apoi in buruienile dinspre Cerna. Ne-am amuzat copios de “indrazneala” lui, mai ales ca acest gen de sarpe nu apare foarte des in preajma oamenilor.

In cateva ore se lasa Soarele dupa munti, semn ca e timpul sa ies din apa si sa ma imbrac inapoi in costumatia de drum. Mai este lumina berechet, asa ca imi propun o plimbare prin statiunea Baile Herculane, aflata la 3 kilometri de camping. Oricum, maine s-ar putea sa nu am timp de asa ceva.

Cea mai veche statiune balneara de pe teritoriul romanesc a intrat de curand intr-un program de reabilitare, asa ca unele cladiri au apucat sa fie refacute, altele nu. Debitul impresionant al Cernei, cu mirosul greu de sulf de la izvoarele termale, imi aminteste de prima data cand am ajuns la Herculane, cu vreo 11 ani in urma, alaturi de clubul montan din care faceam parte; dar rememorez si clipele placute din aplicatia Facultatii de Geografie din 2006, care a trecut din fericire si pe-aici.

Pe drumul de intoarcere ma opresc pentru scurt timp si la Izvorul Scorillo (“La cadite” / “La cloaca” – asa cum este cunoscut popular), pentru a incerca apa termosalina de 58 de grade celsius! Nu reusesc sa-mi tin piciorul in apa fierbinte mai mult de 10 secunde, prin urmare ma mut in bazinul alaturat, partial racit, cu apa de vreo 40-45 de grade. O fata tasneste  la un moment dat din apa, coboara cele cateva trepte din spatele meu si se arunca… direct in Cerna, care n-ar trebui sa aibe mai mult de 10-15 grade. Se spune ca face bine la sanatate, insa refuz sa incerc o asemenea experienta; poate altadata! Dupa 20 de minute, parasesc si caditele si ma indrept inspre cort. S-a terminat cea mai plina zi dintre cele 5 propuse.

Ziua 3 – 3 mai 2013

Se anunta o zi de relaxare. Dis-de-dimineata porneste un vant puternic in culoarul de vale, care imi da putine emotii si la strangerea cortului. Pe soseaua nationala spre statiune ma depaseste o masina, apoi opreste undeva mai in fata. Sigur asta va fi ocazia mea pana in centru la Herculane. Pe drum, soferul mai culege un grup de drumeti cu rucsaci mari, astfel ca intr-o masina de 5 locuri ne-am inghesuit nu mai putin de 6 oameni, cu tot cu bagaje mari, ca pe vremea scolii de ghizi.

Daca ieri am vizitat centrul vechi al statiunii, azi ma opresc in statiunea noua, dominata de hotelurile inalte ale SIND Romania, aliniate la poalele maiestuosului Domogled. Voi lua micul dejun la restaurantul Cezar, un loc ieftin, fara pretentii, cu mancare buna, in care m-am mai oprit si cu alte ocazii. Am tren tocmai la 11.30, asa ca nu-i nicio graba. Practic, voi folosi aceeasi garnitura care m-a lasat la Orsova in urma cu doua zile, de data asta pentru a continua drumul spre Timisoara. In ciuda incercarilor mele de a trage de timp, tot ajung cu o ora inainte in gara, ceea ce imi ofera ocazia de a fotografia interiorul si exteriorul cochetului monument istoric. De pe placuta explicativa, aflu ca edificiul este o copie a castelului de vanatoare al imparatesei Maria Tereza, din apropierea Vienei. Gara a fost finalizata in 1886, cu numai un an inainte de inaugurarea caii ferate transcarpatice dintre Orsova si Timisoara. Frescele din interior reprezinta personaje si alte elemente din mitologia romana. Nu trec indiferent nici pe langa ceasul marca Paul Garnier, cu doua “ramificatii” (una de interior si alta de exterior), care si astazi functioneaza perfect, sfidand atat timpul, cat si mentalitatea obisnuita romaneasca!

Desi a venit cu o intarziere de vreo 15 minute, trenul Interregio de Budapesta (tractat de o locomotiva ungureasca Siemens) a ajuns la Timisoara chiar mai devreme cu cateva minute, parcurgand ruta Caransebes – Lugoj – Timisoara Nord in mai putin de 1 ora. A treia oara in viata ajung la Timisoara, de data asta cu intentia de a ramane pentru doua nopti in oras, suficient pentru o vizita cat de cat decenta, macar a centrului. Am aflat de pe internet de campingul de la iesirea din oras catre Lugoj, asa ca sar direct in taxi, deocamdata nestiind traseele si graficele transportului in comun. Timisoara este un oras scump in comparatie cu Bucurestiul, iar intre gara si International Camping sunt vreo 6-7 kilometri, asa ca ma pregatesc sa scot bani grei din buzunar.

La un moment dat, trecand de centrul pe care il recunosc deja, ajung intr-o intersectie in care imi atrag atentia doua constructii monumentale: pe partea stanga – fantana rotunda cu puncte cardinale, un fel de roza vanturilor, probabil o idee unicat in Romania, iar pe partea dreapta – o constructie lunga din caramida, excelent intretinuta, care imi aduce imediat aminte de forturile de la centura Bucurestiului, pe care le-am studiat de-a lungul mai multor ani. In pretul cursei cu taxiul este inclus si “ghidajul turistic”, astfel ca identificam bastionul Maria Therezia, construit in secolul XVIII, singura parte din cea de-a doua cetate a Timisoarei care s-a pastrat pana astazi. Campez cat pot de repede si dau fuga inapoi spre centru, pentru ca mi-am dat seama ca am destule de fotografiat. De-acum nu mai am grija taxiului, pentru ca troleibuzul 11 parcurge intregul traseu camping – centru – gara si devine ideal pentru urmatoarele doua zile.

Totusi, pentru a lua pulsul orasului, aleg de aceasta data sa merg pe jos, ca la infratirea intre popoare, pana in centru. Pe la jumatatea drumului intalnesc un restaurant cu specific italian. Razbit de foame, ocup un loc pe terasa foarte simpatica, ce totusi nu pare sa emita pretentii vestimentare (totusi sunt in tinuta sport), nici financiare. Dupa cateva priviri mai ciudate, chelnerita se hotaraste sa-mi aduca meniul. Explicatia acelor priviri soseste imediat. O masa decenta, completa, cu aperitiv, doua feluri, desert si bauturi obisnuite, ar fi trebuit sa ma “duca” undeva spre 150 de lei (noi)! Timisoara chiar este un oras scump! Ma aflu intr-un cartier-dormitor al orasului, relativ departe de centru, dar se pare ca pozitia urbanistica nu este un impediment pentru afaceristii timisoreni. Gandindu-ma la postul pe care mi-am propus sa-l tin atat cat pot, dar si la pasiunea mea pentru orez, aleg sa nu parasesc localul si comand o portie de “Riso primavera”, adica orez cu legume. O fac mai mult din curiozitate, sa vad ce anume ar putea fi special la acel orez in valoare de 21 de lei! Cea mai scumpa portie de orez din viata mea se dovedeste a fi foarte gustoasa, dar gramajul “promis” pe meniu a lasat multe de dorit. Lasand la o parte aspectele mentionate, imi mentin parerea ca o portie de orez poate fi dumnezeiesc de gustoasa, insa niciodata o portie nu o sa valoreze intr-adevar 25 de lei!

Dupa o incursiune in interiorul bastionului, napadit si el de terase si strapuns chiar de Strada Hector, o artera importanta de circulatie, imi continui plimbarea si sesiunea foto pe traseul “traditional” de vizitare a orasului: Piata Tepes Voda – Piata Unirii – Piata Libertatii – Piata Victoriei – Catedrala – Canalul Bega. Porumbeii din fata Operei Nationale sunt tot acolo unde i-am lasat acum 4 ani si ceva, data vizitei anterioare.

Trecand de Catedrala, ajung la Canalul Bega si brusc imi aduc aminte de autobiografia artistului Nicolae Covaci, “creierul” formatiei Phoenix. Eroul romanului “Phoenix, insa eu…” locuia pe Splaiul Tudor Vladimirescu, vizavi de “parcul in care mai tarziu s-a construit terasa Flora”, asa cum relateaza chiar el. Flora este si astazi in picioare, sub forma unui restaurant dintre cele mai selecte din oras. Un alt peisaj care imi este “familiar” este cel din preajma podului Mihai Viteazu, de unde s-a filmat videoclipul de la “Culegatorul de melci”, o piesa care nu s-a mai imprimat niciodata pe vreun album… La un moment dat, in departarile Bulevardului Mihai Viteazu zaresc o biserica imensa, impunatoare, prin urmare nu refuz tentatiei de a devia vreo 2 kilometri din traseul “tematic” Nicu Covaci. Este vorba despre Biserica Romano-Catolica din Piata Balcescu, aflata in cartierul Elisabetin, un impresionant monument istoric construit in stil neogotic la inceputul secolului XX.

Ma prinde inserarea la Canalul Bega si ma indrept usor spre Bastion, de unde ma urc in “11″ ca sa ajung la camping.

Ziua 4 – 4 mai 2013

Confruntand obiectivele de azi cu orarul trenurilor Regiotrans, ma gasesc din nou in situatia de a ma trezi la 6 dimineata. La 7.30 ma urc in automotorul Timisoara Nord – Radna, care urmeaza sa ma apropie de Cetatea Soimos, un obiectiv pe care l-am “ochit” cu ani in urma, privind pe fereastra trenului Deva – Arad.

Trenul circula uluitor de repede pentru o linie inchiriata, semn ca traseul e foarte bine intretinut. Dupa nici 1 ora, “salut” respectuos si satul Sarlota, pe care-l voi vizita la intoarcerea de la Soimos. Statia Radna se afla in cartierul omonim al orasului Lipova. In aparenta, unicul meu obiectiv de vizitat in zona Lipovei este cetatea. Totusi, in tren imi vine fericita idee de a ma conecta la internet cu telefonul mobil, pentru a cauta ceva date esentiale despre orasul in care ma voi afla pentru cel putin o jumatate de zi. In acest fel, se rezolva si dilema pe care o aveam, referitoare la toponimia diferita dintre oras si gara. Statia CFR a fost construita pe malul drept al Muresului, apartinand fostului sat Radna, cartier al Lipovei de azi. Mai departe, urmeaza sa aflu si originea toponimului Radna, adaugand totodata pe “ordinea de zi” un nou obiectiv: Manastirea franciscana Sfanta Maria Radna, alaturi de un altul, “optional”: bazarul turcesc.

Fix la ora 09.15 cobor din tren si apuc pe strada principala de acces de la soseaua nationala la gara. Intreb un localnic cum se ajunge la cetate, iar din raspuns reiese ca Manastirea se afla chiar in drum. Dupa alte 5 minute, zaresc si silueta masiva a bisericii. Este un loc obligatoriu de popas pentru oricine ajunge la Lipova.

Biserica actuala a fost construita in stil baroc, in secolul XVIII, dupa alungarea turcilor din Banat, dar manastirea dateaza inca din anul 1550, cand pe malul drept al Muresului se stabilesc calugari franciscani sositi tocmai din Bosnia. Intr-o galerie laterala a bisericii se poate vizita expozitia bogata de icoane vechi.

La plecarea spre Soimos, am aflat de la un alt localnic ca bazarul turcesc se afla tocmai in centrul Lipovei, dincolo de Mures, asa ca ramane “programat” pentru intoarcere. Cu rucsacelul in spinare, pornesc in marsul de 4 kilometri pe drumul national, pana la poalele dealului Cioaca Tautului, terminatie a Muntilor Zarandului, in varful caruia troneaza zidurile Cetatii Soimos. Pe drum il sun pe fostul meu coleg de generala si actual coleg de explorari urbane si il rog sa caute detalii despre pozitionarea obiectivului pe care mi l-am propus pentru ziua urmatoare. Planul initial al excursiei a fost putin diferit si nu am avut timp sa ma gandesc si la aceasta eventuala deviere. Cert este ca am descoperit doua dintre “piesele de rezistenta” ale acestui concediu pe pagina de Facebook “Banatul de altadata”, motiv pentru care nu-mi ramane decat sa le multumesc initiatorilor acesteia si celor care posteaza zilnic.

Ascensiunea la fortificatia Soimosului este o simpla formalitate, iar opririle imi sunt dictate numai de panorama spectaculoasa asupra Vaii Muresului si orasului Lipova, dominat dinspre nord de biserica Sfanta Maria Radna.

Cetatea medievala Soimos dateaza din secolul XIII si a fost construita de familia banului Pal, ca raspuns la primele invazii ale tatarilor, urmand sa aibe un istoric zbuciumat de aproximativ 500 de ani. Desi zidurile ei s-au transformat treptat in ruine, acestea s-au pastrat exemplar timp de peste 200 de ani.

Imi amintesc ca in apropiere de Ghioroc, tot in preajma Muresului, undeva spre Arad, se mai afla o cetate destul de asemanatoare – Cetatea Siria – pe care imi propun s-o vizitez cat de curand posibil, constituie un motiv serios de revenire in culoarul Muresului si zona Aradului.

Nimeresc in cetate chiar cand o gasca de vecini unguri se pregatesc sa stranga tabara. Au campat chiar in interiorul cetatii, in ciuda lipsei apei potabile din imediata apropiere. Cu speranta ca vor avea o atitudine ecologica si vor lasa locul asa cum l-au gasit, cobor inapoi spre Valea Muresului, avand in fata impresionantul peisaj spre Lipova. Vantul racoros adie lin in zona inalta si ma imbie la popasuri dese, mai ales ca in vale s-a mentinut caldura neobisnuita pentru inceputul de mai.Se impune, bineinteles, si o pauza la carciuma de la baza muntelui. Oamenii de prin zona Aradului si Oradei sunt putin diferiti fata de banateni, ceva mai reci, mai inchisi in ei. Stabilesc imediat asemanarea cu locurile din care vin eu…

Inca 4 kilometri ma asteapta pe drumul de intoarcere la gara. Mi-a ramas cel putin 1 ora la dispozitie pana la tren, asa ca ma incumet la inca 1 kilometru de mers pe jos, trecand Muresul pe o pasarela pietonala, pana in centrul orasului Lipova. Faleza Muresului ma impresioneaza in mod placut. Piateta centrala este dominata de bazarul turcesc, de biserica ortodoxa (monumente istorice), dar si de cele doua terase de bun gust, atat la preturi, cat si la aspect. Imi face din nou cu ochiul mancarea italiana, asa ca nu-mi refuz o portie de paste, cat mai vegetariene posibil, ca doar e Sambata Mare. Nu tineam neaparat sa plec in pribegie chiar de sarbatori, dar ce sa-i faci daca Pastele “a picat” chiar in preajma zilei de 1 mai, rezultand o minivacanta extrem de asteptata si binevenita! De altfel, vremea de afara imi aminteste mai degraba de verile toride in care bateam Romania cu rucsacul in spate, nicidecum de perioada Pastelui…

Se apropie si ora trenului si cu parere de rau parasesc acest orasel exceptional, in care promit ca voi reveni! Revin in automotorul care m-a adus pana la Timisoara, de data asta pentru a face o “intrerupere” de bilet la Sarlota, denumirea romaneasca a haltei care deserveste satul Charlottenburg. Situata la mai mult de 2 kilometri de sat, halta este legata de DJ 691A printr-un drum neasfaltat. Ne aflam la contactul dintre Campia Timisului si Dealurile Lipovei, intr-o zona de o frumusete naturala greu de descris. satul Charlottenburg este in totalitate un monument istoric, datorita caselor si dispunerii proprietatilor in forma perfect rotunda! Se vede ca aici e treaba nemteasca.

M-a surprins in mod placut faptul ca, desi denumirea romaneasca a satului este Sarlota (parte a comunei Bogda), a fost intr-un final adoptata oficial denumirea germana, mult mai expresiva, si care aminteste de fata Contelui Clary  (presedinte al Administratiei Cezaro-Regesti a Tarii Banatului) pe nume Charlotte, de unde se presupune ca si-a luat numele si “burg”-ul, in secolul XVIII. (informatie din volumul VEACURILE TREC, VATRA TOT RAMÂNE. MONOGRAFIA SATULUI CHARLOTENBURG, de Vasile Aurel Toroc, editura Eurostampa, Timisoara)

Pe terasa de la birtul satului, cu o masa rotunda inconjurata de butuci, desprinsa pur si simplu din povesti, intru in vorba cu fata proprietarilor. Suntem singurii care deranjeaza linistea de manastire izolata ce domina asezarea. Vazandu-ma interesat de istoria si geografia locurilor, imi aduce imediat un volum monografic al satului, pe care il rasfoiesc in fuga, fotografiind paginile mai importante. Nu am timp sa-l citesc din scoarta in scoarta, poate doar daca as mai petrece o noapte si inca o zi in vatra satului.  Preocuparea principala a oamenilor este vopsitul oualor, cozonacii, pasca, friptura, drobul. A mea ramane in continuare descoperirea de locuri noi, deosebite Timpul ma preseaza si trebuie sa ma indrept de urgenta spre halta. Urmeaza noaptea de Inviere, pe care o voi petrece la Catedrala Mitropolitana din Timisoara.

Cu “spiritul” de explorator urban inca aprins, cobor din tren la Timisoara Est, pentru a fotografia impunatorul turn de apa din cartierul Fabric, care mi-a atras atentia inca de la prima sosire in Timisoara. Cu parere de rau aflu ca accesul este interzis, fotografiez de la baza si plec mai departe, in speranta ca intr-o zi va fi declarat monument istoric, renovat si deschis vizitatorilor. Am mare incredere ca la Timisoara se poate!

Timisorenii sunt oameni decenti, in ciuda vestimentatiilor unor adolescente care parca iti “fura” gandul de la cele sfinte Nu se injura, nu se scuipa seminte pe jos. Circulatia in fata Catedralei se opreste pe la 23.30 si Bulevardul Regele Ferdinand este oferit celor care vin sa ia lumina. Masa de dupa Inviere am servit-o cu o deosebita pofta la… McDonald’s, vizavi de Opera Romana, alaturi de alti oraseni infometati care poate ca nu tineau chiar atat de mult sa ciocneasca un ou cu familia Nu mi-am permis ca, in aceeasi tinuta sport, sa abordez un restaurant mai cu pretentii. Ma declar satisfacut de meniul gustos si plec agale spre camping, cu gandul la ultima zi de concediu activ, care practic a cam inceput…

Ziua 5 – 5 mai 2013

Se anunta o zi usoara, de relaxare, cu o singura tinta in program: satul Bobda din comuna Cenei, la 25 de kilometri vest de Timisoara. In zi de Paste, Regiotrans circula normal, dar imi fac unele griji in privinta scurtelor etape de autostop care vor completa circuitul. Nu am niciun chef sa ma trezesc fortat dimineata, asa ca ratez trenul direct spre Cenei si optez pentru ruta Sanmihaiu Roman, apoi autostop la Bobda, Cenei si Carpinis, de unde circula trenuri direct la Timisoara Nord. Pentru ultima data in acest sejur ma urc in troleibuzul 11, cu destinatia gara, avand in carca intregul bagaj, din precautie pentru ca la 10 seara am tren spre Bucuresti si nu pot sti exact la ce ora ajung de la Bobda.

Inainte de imbarcare, imi cumpar un sandvis cu plescavita de la singurul fast-food deschis in zona garii si probabil in toata Timisoara, in zi de Paste… Ma decid sa-l consum intr-un barulet situat peste drum de gara, deasemenea unic “spargator de greva”, adica de sarbatoare. Aici mi se intampla ceva incredibil, o surpriza extraordinara pe care nu cred ca o voi uita vreodata. Dupa ce imi platesc consumatia obisnuita, barmanita imi arata cosuletul cu oua rosii de pe tejgheaua barului si ma invita sa-mi aleg unul. Bineinteles ca am tinut si la traditie, asa ca am rugat-o si pe ea sa aleaga un ou ca sa ciocnim impreuna. Este un gest pe care sigur nu l-as fi intalnit in partea de sud a tarii…

Unul dintre motivele pentru care nu-mi plac sarbatorile nationale este acela ca toate serviciile “paralizeaza”. Pentru o zi, doua sau mai multe, se “desfiinteaza” pur si simplu magazine, banci, farmacii, mijloace de transport, exact in perioada in care acestea ar fi mai utile! Nu am nimic cu sarbatorile si concediile de odihna, dar sunt de parere ca cine isi alege sa lucreze in sectorul serviciilor, trebuie sa-si asume petrecerea weekend-urilor si a sarbatorilor la serviciu, servindu-i pe oamenii care au in permanenta nevoie de ei! Pentru ei, zilele libere trebuie sa fie luni si marti, nicidecum sambata si duminica…

Trenul automotor al Regiotrans pleaca la ora 11.10. Va fi o calatorie de numai 20 de minute, 3 statii, pana la halta Sanmihai. Ca si in cazul Sarlotei, statia de afla in mijlocul campului, astfel ca pana in sat sunt nevoit sa parcurg 2 kilometri prin Campia de Vest, cu rucsacul in spate, sub Soarele arzator de mai. Parca era mai bine la Herculane in bazin De altfel, tranzitand cu masina de ocazie urmatorul sat, Sanmihaiul German, aflu cu surprindere ca si aici exista un strand cu apa termala. Sper ca investitorii sa-si continue afacerea si sa promoveze localitatea si dincolo de Carpati.

Pe la ora 12.30 ajung la Bobda, chiar in fata mausoleului parasit, devenit biserica catolica. Este exact asa cum l-am vazut in pozele de p “Banatul de altadata”. Dupa cateva cadre “furate” prin gard, “trag pe dreapta” la birtul de vizavi, special pentru a-mi lasa bagajul si a intra in vorba cu satenii.

In cele doua excursii prin imprejurimile Timisoarei, am avut un noroc fantastic de oameni-cheie, in locul potrivit si la timpul potrivit! Astazi, in grupul de meseni de la carciuma satului, se cinsteste chiar… administratorul bisericii catolice si al domeniului Csavossy de peste drum, descendent chiar din familia amintita. Cu multa amabilitate, imi permite accesul in interior, de unde starea de paragina a monumentului istoric se vede altfel…

Mausoleul Familiei Csavossy a fost ridicat de baronul local Gyula Csavossy la inceputul secolului XX, fiind o imitatie a bazilicii Arhiepiscopiei Romano-Catolice Esztergom-Budapesta, din orasul dunarean Esztergom, Ungaria. Cladirea a fost folosita ulterior ca parohie catolica, avand in vedere dimensiunile favorabile si lipsa unui lacas de cult in zona. La sfarsitul secolului XIX, baronul construise vizavi si un castel – care in perioada interbelica (probabil in timpul crizei financiare) a fost demolat si vandut pe caramizi. Baronul (stins din viata in 1911) si restul membrilor familiei au fost depusi in cripta mausoleului, profanata in repetate randuri dupa abandonarea lui. Astazi, biserica romano-catolica este inclusa intr-un program de reabilitare (conform spuselor administratorului), din fonduri europene.

Este placerea mea sa il cinstesc pe administratorul domeniului pentru gestul pe care l-a facut, asa ca ne intindem la povesti timp de cateva ore bune. Asta este mentalitatea potrivita pentru orice gazda care doreste sa-si promoveze potentialul turistic!

Aproape imediat dupa plecarea de la Bobda, prin urmatoarea ocazie, pentru Cenei. Trenul Cenei – Timisoara Nord vine tocmai la 8 seara, asa ca optez pentru o noua incercare de ocazie spre Carpinis, o localitate aflata “la drumul mare” dintre Jimbolia si Timisoara. La Cenei simt ca norocul ma paraseste. Este dupa-amiaza zilei de Paste, iar pe soseaua judeteana mai trece cate o masina la 10-15 minute, incarcata la maxim. Dupa vreo 45 de minute ma plictisesc si decid sa iau o pauza la carciuma satului, in mod surprinzator deschisa.

Patrund intr-o incapere intunecoasa, rustica, foarte frumos decorata pana in ultimul detaliu. Il intreb ceva pe barman, dar observ ca acesta nu intelege exact ce ii spun. De undeva din spate mi se sopteste ca nu stie romana. Imi petrec secundele urmatoare ascultandu-i cu atentie pe cei de la masutele pitoresti din lemn. Nici ei nu vorbesc romaneste Deasupra usii observ un televizor vechi deschis pe postul sarbesc DM SAT, care difuzeaza in special muzica. In secunda urmatoare imi pica fisa: am nimerit intr-un bar de sarbi! Imi explic repede prezenta acestor etnici la Cenei, mai ales ca ne aflam la nici 10 kilometri in linie dreapta de frontiera romano-sarbeasca, mai precis dintre Banatul nostru si Banatul sarbesc – Vojvodina. Datorita faptului ca am mai vizitat in trecut aceasta tara, mai stiu sa “rup” cateva cuvinte pe sarbeste, asa ca intru repede in vorba cu barmanul, cat sa cer o bere, deschizand cu un “Zdravo!” care le atrage atentia tuturor mesenilor.

Am o deosebita admiratie pentru acest popor, si ori de cate ori am avut interactiuni cu ei in trecut, m-am declarat multumit. In curand, la televizor se difuzeaza o piesa cu Dragana Mirkovic, o artista cu state foarte vechi in muzica sarbeasca, care se mentine permanent in voga cu piese excelente de petrecere. Deja nu-mi mai vine sa plec de-aici! Este pur si simplu o zi torida, pe afara nu circula mai deloc masini, iar atmosfera de aici, din barul sarbesc, imbie la odihna si chef deopotriva.

Nu am incotro. Stiind ca seara la 10 fara ceva trebuie sa fiu in gara centrala din Timisoara, ma urnesc cu greu si imi iau la revedere tot pe sarbeste. Rucsacul cantareste parca de 3 ori mai mult decat la plecare. Aici a luat sfarsit,  practic, incursiunea mea prin muntii, dealurile si campiile Banatului. Ca de fiecare data, am avut parte de experiente noi. De-aici incolo, voi gasi vreo masina de ocazie pana la Carpinis, de-acolo un tren spre Timisoara, iar mai departe – trenul de noapte spre Bucuresti. Voi ajunge din nou dis-de -dimineata in Gara de Nord, voi revedea fetele sterse si adormite ale bucurestenilor si ii voi “saluta”, bineinteles in gand, pe cei care se pregatesc sa plece, plini de energie, la drum.

Am avut de mai multe ori placerea de a sosi dimineata devreme in Gara de Nord, dupa o noapte lunga petrecuta in tren. Este o senzatie unica sa vezi grupuri de turisti cu rucsacii si chitarile in spate, indreptandu-se spre peroane. Parca iti vine sa iei totul de la capat, sa te intorci in tren si sa pleci inapoi, ignorand chemarea orasului posomorat de care depinzi si in care trebuie sa te intorci.

PS: Moment muzical >>>Hi-Q – Luni<<<, sau cum ma simteam eu luni dimineata, pe 6 mai…

Dintre toate orasele judetului Ilfov, cel care ma impresioneaza  cel mai mult, ca geograf, este Magurele. Prin urmare, am ales ca debutul miniseriei despre orasele si comunele judetului Ilfov sa-i fie dedicat. Fiind vecin direct cu capitala, orasul este situat la numai 10 kilometri de statia de metrou Politehnica, pe un drum aproape rectiliniu definit de Bd. Geniului, Drumul Sarii, Sos. Antiaeriana, Sos. Bucuresti-Magurele, Str. Atomistilor.

Avand o denumire confundata adeseori cu cea a frumosului oras dunarean din Teleorman, toponimul Magurele provine de la micile asperitati ale reliefului interfluviului dintre raurile Ciorogarla si Dambovita, cu aspect de coline / maguri: Magura Filipescu si Magura Gherman. Ultima marturie toponimica a celor doua “magurele” a disparut in anii ’60, cand denumirile satelor Gherman si Filipescu au fost preschimbate in Alunis – toponim abstract care avea sa inlocuiasca pentru totdeauna titulatura nepotrivita cu regimul comunist (faceau referire la doua familii de boieri). Limita fizica dintre cele doua sate, astazi unite, era definita de soseaua judeteana (DJ401D) care face legatura intre Alunis si Darasti. Pentru o scurta vreme, fostul sat Gherman (la vest de DJ401D) s-a mai numit si Ciocarlia.

Ulterior, la unitatea administrativ-teritoriala Magurele au fost atasate satele Varteju, Nefliu, Dumitrana si Pruni, astazi fiind cartiere ale orasului. In conditiile unei edificari puternice a zonei centrale in anii ’70-’80, comuna (la acea vreme) Magurele a capatat un aspect demn de invidiat chiar si pentru alte mari orase ale tarii! In anul 2004, localitatea a intrunit conditiile economice si urbanistice necesare pentru a deveni oras, astfel ca incepand cu anul urmator s-a alaturat micului grup de asezari urbane din judetul Ilfov, fiind “avansat” alaturi de Voluntari, Chitila, Pantelimon, Bragadiru si Popesti-Leordeni.

Astazi, orasul Magurele este capitala universitara a fizicii romanesti, zona centrala fiind dominata de institutiile de cercetare si dezvoltare din domeniul fizicii (IFA, IFIN-HH, INCDFM), impreuna cu Facultatea de Fizica a Universitatii din Bucuresti, Hotelul Magurele si imensul campus studentesc, dedicat practic unei singure facultati. In partea de est a orasului, adapostit de inelul forestier de protectie nucleara, se afla fostul reactor experimental, inchis in anul 2002. Peisajul citadin din centru este completat armonios de cartierele Marasesti si Fizicienilor, cu blocuri de 3-4 etaje inconjurate de gradini atent ingrijite. Bancutele si aleile dintre blocuri sunt poate cele mai linistite locuri din oras.

Dar, pe langa importanta universitara, orasul Magurele prezinta si o deosebita valoare istorica. In incinta IFA, catre iesirea sudica din centrul orasului (spre cartierul Calugareni), se afla domeniul boierului Ioan Otetelesanu – un ansamblu care include conacul Otelelesanu (sec. XIX) si parcul Otetelesanu (in care intalnim lacul, altarul si bustul lui Eminescu), precum si Biserica Sfintii Imparati Constantin si Elena, situata peste drum de conac, construita la mijlocul secolului XIX.

Conacul Otetelesanu de la Magurele are o istorie complexa si zbuciumata. Construit de Ioan Otetelesanu pe domeniul cumparat de la Elena Cantacuzino, este donat dupa decesul familiei (prin testament) Academiei Romane, spre a fi utilizat ca scoala de fete. Institutul de fete a fost inaugurat in anul 1894, cu o prima serie de 15 eleve. Ulterior, o data cu cresterea numarului de eleve, conacului i s-au adaugat si alte anexe, prezente si astazi pe domeniu. In perioada imediat urmatoare celui de-al Doilea Razboi Mondial, institutul de fete a fost desfiintat, cedand locul viitorului Institut de Fizica. O data cu noua utilizare (Blocul “M”), s-a impus si o modificare arhitectonica a conacului, fiind inlaturate anumite elemente specifice vechii epoci. Practic, ceea ce vedem astazi este rezultatul acelei modificari agresive. Fiind afectata de cutremurele din perioada 1977-1990, cladirea a fost abandonata o vreme, in prezent fiind asigurata cu stavile de lemn.

Parcul Otetelesanu (al Institutului de Fizica), aflat imediat la sud de conac, se remarca prin gradul impresionant de impadurire, dar si prin alte monumente istorice: Altarul din parc, lacul (transformat in piscina dupa 1945) si bustul lui Mihai Eminescu, sculptat de Mihai Onofrei in anii ’50. Semnificatia istorica a parcului este definita chiar prin legatura cu poetul Mihai Eminescu. Astfel, din insemnarile scriitorului Ioan Slavici, prieten bun cu Eminescu, aflam ca cei doi ar fi poposit deseori la conac, fiind invitati de marca ai lui Otetelesanu. Domeniul Otetelesanu ar fi reprezentat principala sursa de inspiratie pentru Scrisoarea a IV-a, “castelul singuratic, oglindindu-se in lacuri” fiind chiar conacul, reflectat in micul lac amenajat in zona mai coborata a mosiei, alimentat pe-atunci din izvoare naturale.

Astazi, Conacul (Blocul M) se afla intr-un proces de conservare, iar de restaurarea lui inca nu s-a auzit nimic. Parcul aflat la sud este si el in paragina, ignorat de administratia locala. Cine trece pur si simplu prin zona, ar putea spune ca este o padure privata, nefiind vreun indicator turistic care sa trimita spre ansamblul Otetelesanu. Din cand in cand, portita de acces de la sosea este deschisa, astfel ca inca se mai pot vizita lacul, altarul si bustul lui Eminescu, ultimele doua fiind deosebit de bine “mascate” de vegetatia deasa! Foisorul din lemn din dreapta bustului a fost demontat undeva intre 2008 si 2012. Altarul este si el abandonat si insalubru, dar constructia pare sa fie intr-o stare acceptabila. Lacul a fost betonat in perioada comunista si transformat in piscina, dispunand chiar si de o trambulina in zona cu apa mai adanca. In prezent, nu mai este utilizat.

Totusi, daca ajungem la Magurele, trebuie sa ne mai si distram!

Principala unitate de cazare din oras, Hotelul Magurele**, dispune de un restaurant si club foarte bine pregatite pentru intampinarea a peste 200 de persoane simultan.  In fata hotelului se afla si complexul comercial Magurele, pe terasa caruia intalnim un alt restaurant de marca al orasului. Totusi, recomandarea mea calda pentru cei mai tineri ar fi vizitarea barului din campusul universitar, amplasat la intrarea in caminele G3 si G4, “echipat” cu decoruri rustice, preturi studentesti si muzica foarte buna. Terasa aminteste de vechile “locuri de odihna si recreere” ale studentilor din Bucurestii anilor ’90-2000, cu o atmosfera simpla, fara “fite”. Totusi, un element care diferentiaza barul studentesc este rastelul de biciclete amplasat la intrarea pe terasa, chiar la zidul caminului. La Magurele, intr-un oras de numai 10.000 de locuitori, s-a inteles ca daca te deplasezi cu bicicleta in oras, trebuie sa ai si un loc de parcare dedicat!

Daca nu vrem la hotel, restaurant sau bar, ne putem multumi si cu parcul central al orasului, aflat in fata caminului G1. Pasionatii de explorari urbane pot vizita si obiectivele din centura de fortificatii, despre care am mai vorbit aici. Localitatea se mai extinde spre nord si in interiorul Soselei de Centura a Bucurestiului (pana la strada Santimbru din Sectorul 5), aici dezvoltandu-se un cartier nou de case, precum si o zona industriala. Cele mai sudice “cartiere” ale orasului sunt de fapt satele Pruni si Dumitrana. Spre est, ajungem la Jilava, strabatand cartierul Alunis – fosta vatra a localitatii Magurele, in timp ce spre vest ajungem intr-un alt oras din Ilfov – Bragadiru, trecand prin cartierele “magurelene” Nefliu si Varteju. Daca ajungem la Varteju, este bine sa ne oprim si la biserica parohiei, a carei constructie a inceput in anul 1912.

Pentru aprofundare: Magurele pe Wikipedia, Conacul Otetelesanu pe situl DJC Ilfov, Biserica Parohiei Magurele, localizarea pe Wikimapia a obiectivelor din parcul vechi

Cu totii stim ca pe o harta obisnuita apar reprezentate soseaua, orasul, padurea. Dar ce se intampla atunci cand terenul pe care il studiem nu este tocmai plan, ci mai contine si forme de relief? In acest caz, distantele masurate pe harta se deformeaza, asa cum am vazut in articolul precedent despre scara hartii. Aici intervin elementele de altimetrie, pe care le regasim in principal pe hartile montane, rutiere si turistice, care acopera un teritoriu ceva mai mare decat un plan de oras. De-a lungul timpului, au existat numeroase incercari de a reprezenta relieful: metoda hasurilor, metoda tentelor hipsometrice, metoda umbririi pantelor – mai putin exacte si avand un caracter strict orientativ.

Pe harta moderna de detaliu, relieful este reprezentat prin metoda curbelor de nivel, sau a izohipselor.

Curba de nivel este de fapt o izolinie care uneste puncte de pe teren avand aceeasi altitudine. Metoda s-a dezvoltat semnificativ o data cu aparitia imaginilor fotoaeriene si fotogrammetriei, cu instrumentele necesare pentru a determina in birou aceste izolinii – numite si izohipse. Practic, curbele de nivel se determina astazi cu ajutorul stereorestitutiei, care permite vizualizarea si cartarea in 3D. Metoda curbelor de nivel este insotita si de alte semne conventionale (cote, abrupturi, indicatoare de panta).

Curbele de nivel se traseaza, in functie de scara hartii, la diferite echidistante. Acestea reprezinta diferenta pe verticala a curbelor de nivel. Astfel, curbele de nivel se pot reprezenta din metru in metru, o data la 5 metri, la 10, 20, 50, 100, 200 etc. Valoarea echidistantei este obligatoriu de mentionat in partea exterioara a hartilor, in principiu trebuind sa apara sub scara sau in zona scarii. Totusi, daca nu se mentioneaza, echidistanta poate fi determinata cu ajutorul valorilor curbelor de nivel, figurate in cuprinsul fiecarei izolinii de pe harta. Totodata, in functie de echidistanta, se stabileste si ierarhia curbelor de nivel – acestea fiind de mai multe tipuri: principale, normale si ajutatoare. Intotdeauna, echidistanta curbelor normale va fi o jumatate din a celor principale, iar echidistanta curbelor ajutatoare va fi jumatate din a celor normale si un sfert din cele principale. Curbele ajutatoare nu apar decat acolo unde este strict necesar  - unde relieful descrie o asperitate care nu se poate reprezenta la echidistanta normala. Curbele principale se traseaza mai gros decat cele normale, pe cand cele ajutatoare se traseaza punctat sau in linie intrerupta.

Spre exemplu, pe harta montana a Muntilor Trascaului, s-a ales ca echidistanta dintre curbele principale sa fie de 200 de metri, echidistanta curbelor normale de 50 de metri, iar a celor ajutatoare de 25 de metri. Prin urmare, la fiecare 4 curbe de nivel trasate, una este principala. In sectorul de harta selectat, putem determina anumite caracteristici ale reliefului in functie de curbele de nivel, intalnind in acelasi timp si alte elemente altimetrice si planimetrice, dupa cum urmeaza.

sector de harta explicativ – deschideti imaginea separat

Numerele rosii incercuite de pe harta reprezinta: 1 – vale si curs permanent de apa; 2 – vale si curs temporar de apa; 3 – bot de deal (culme/interfluviu/cumpana de ape); 4 – rapa (abrupt, zona in care curbele de nivel nu mai pot fi reprezentate la scara curenta); 5 – confluenta (intre doua vai); 6 – curba de nivel normala; 7 – curba de nivel principala; 8 – curba de nivel ajutatoare; 9 – izvor, izbuc; 10 – cota altimetrica (varf); 11 – sa (inseuare)/ pas (acolo unde curbele de nivel cu aceeasi valoare sunt dispuse “fata in fata”); 12 – valoare a curbei de nivel; 13 – indicatori de panta (bergstrich); 14 – poteca si marcaj turistic.

Pentru a ne face o imagine cat mai corecta si precisa a reliefului pe care il studiem, va trebui sa tinem cont de o serie de caracteristici ale curbelor de nivel, mentionate fugar si mai sus. Prima dintre ele redefineste practic izolinia: mergand de-a lungul unei curbe de nivel nu urcam, nici nu coboram – in timp ce mergand pe un drum (sa-i zicem poteca) intre doua curbe de nivel, vom parcurge o diferenta de nivel egala cu echidistanta dintre cele doua curbe. Altfel spus, daca ne uitam cu atentie pe sectorul de harta analizat mai sus, intre punctele “9″ si “14″ (un izvor si un marcaj turistic) se parcurge o diferenta de nivel de 150 de metri (segmentul de poteca pleaca de la cota 900 si urca pana la 1050).

Doua sau mai multe curbe de nivel cu aceeasi valoare care se opun fata in fata definesc o inseuare sau un pas, ca la punctul “11″ sau ca in imaginea de mai jos. Deasemenea, este valabila si “reciproca”: opunerea celor doua curbe de nivel (boturi de deal) din imaginea de mai jos sugereaza o valoare identica a celor doua curbe.

O alta caracteristica a curbelor de nivel este forma, sau mai bine zis orientarea. In functie de sinuozitatea acestor izolinii, ne putem da seama de structura reliefului – adica acolo unde este deal sau unde este vale. Daca intalnim o curba de nivel perfect dreapta, inseamna ca de-a lungul aceleia nu exista asperitati ale reliefului. Insa, in cazul dealurilor, curbele de nivel au o forma convexa (“inainteaza”), in timp ce pe vai, curbele “se retrag”, avand o forma concava. In aceasta analiza, este deosebit de important sa identificam si raul sau paraul “colector” al vailor / ravenelor / ogaselor, in functie de care determinam si inaintarea sau retragerea curbelor de nivel. In sectorul de harta de mai jos, relieful este deosebit de fragmentat, prin urmare si gradul de sinuozitate al curbelor este crescut.

Cu numarul 1 (albastru) este reprezentat un curs principal de apa si directia lui de curgere. Cu numarul 2 (rosu) sunt reprezentate culmile (interfluviile, boturile de deal, cumpenele de apa). Cu numarul 3 (bleu) sunt reprezentate vaile (indiferent daca s-a cartat sau nu un curs de apa – ele au tot o forma de vale si pot fi oricand inundate de un torent). Ca o aplicatie practica, in organizarea unui traseu montan, fie el marcat sau nemarcat, putem alege sa parcurgem o culme (de obicei mai usor d.p.d.v. tehnic, mai slab impadurit in masivele inalte, lipsa apei pe traseu, pericol de fenomene electrice) sau o vale (risc mare de avalansa, eventuale dificultati tehnice, dar apa potabila mult mai frecventa, risc redus de trasnet). Desenarea pe harta a traseului o facem in functie de orientarea curbelor de nivel.

Desimea curbelor de nivel reprezinta o alta portita de analiza a reliefului, deci a terenului pe care urmeaza sa-l parcurgem. Cu cat curbele de nivel sunt mai dese, cu atat panta este mai accentuata, si invers! Daca terenul este vertical, este imposibila redarea curbelor de nivel, pentru ca – in plan – ele se apropie suficient de mult incat distanta dintre ele nu ar mai putea fi observata cu ochiul liber. In schimb, daca panta suprafetei cartate se apropie de zero, izoliniile se distanteaza atat de mult incat apare necesitatea unor curbe ajutatoare. Sa alegem, ca unitate de masura a unghiului de panta, gradele sexagesimale (90 de grade = vertical). Acolo unde panta este foarte mare (peste 60 de grade), curbele de nivel se apropie de asa natura incat nu mai pot fi reprezentate la scara hartii analizate. Prin urmare, acestea sunt inlocuite de un semn conventional suplimentar, care simbolizeaza abruptul, sau rapa, sau surplomba, ca in imaginea de mai jos (ovalul rosu).

Bineinteles ca, in cazul absentei unui traseu turistic marcat si echipat corespunzator, este bine sa evitam pe cat posibil acele zone cu abrupt.

O aplicatie de birou care utilizeaza desimea curbelor de nivel este determinarea pantelor – sau cat de abrupt (numeric) va fi traseul pe care vom urca. Altfel spus, cunoscand echidistanta curbelor, precum si distanta plana dintre acestea, putem obtine valoarea unghiului de panta. Luand ca exemplu segmentul AB din sectorul de harta de mai sus, sa presupunem ca distanta pe harta este de 1 centimetru. Inseamna ca distanta plana de pe teren, determinata cu ajutorul scarii numerice (in cazul nostru 1:45.000), este de 450 de metri. Diferenta de nivel este de 200 de metri (segmentul uneste curba de 850 cu cea de 1050 – echidistanta intre curbele normale fiind de 50). Daca de-a lungul a 450 de metri distanta, noi urcam 200 de metri, inseamna, pe de o parte, ca distanta reala parcursa este de aproximativ 492 de metri (conform teoremei lui Pitagora), si pe de alta parte ca panta medie are valoarea aproximativa de 24 de grade, conform relatiilor trigonometrice. Un traseu montan poate deveni dificil atunci cand panta medie depaseste 45 de grade. Aici suntem in siguranta

Valoarea pantei se poate determina si pe teren, in timpul traseului, folosind busolele dotate cu clinometru sau clinometrul digital (mult mai scump). Amatorii de instrumente clasice “hand-made” isi pot chiar confectiona un clinometru, ca in acest videoclip explicativ.

Pe langa cote, abrupturi, viroage, excavatii, cratere, un semn conventional suplimentar extrem de util este indicatorul de panta (care se mai numeste si bergstrich). Indicatorii de panta sunt de fapt niste liniute de 1-2 milimetri care se ataseaza perpendicular pe curbele de nivel, in sensul in care coboara panta. Indicatorul de panta este necesar atunci cand formele pozitive de relief alterneaza cu cele negative, rezultand o suita de curbe de nivel inchise, definind ambele tipuri de relief.

In imaginea de mai sus avem un platou carstic, cu o suita de doline – forme negative de relief (microdepresiuni carstice), reprezentate prin curbe de nivel ajutatoare, insotite de indicatori de panta (punctele “2″ cu rosu). Tot in cuprinsul sectorului de harta, avem si forme pozitive de relief (punctele “1″ cu verde), adica varfuri, unde indicatorii de panta sunt dispusi invers fata de doline. Altfel spus, punctele “1″ arata dealurile, pe cand punctele “2″ arata microdepresiunile – forme determinate cu ajutorul indicatorilor de panta (vezi si figura 2 explicativa).

O reprezentare grafica sugestiva a “citirii reliefului”, precum si alte recomandari, intalnim pe pagina traseeRomania.

In articol au fost utilizare fragmente din harta turistica a Muntilor Trascaului (partea de mijloc), a Editurii Erfatur.

Acum circa 1.200.000 de ani, suprafata terestra era afectata treptat de prima faza a glaciatiunii cuaternare, dintre cele patru determinate (Gunz, Mindel, Riss, Wurm). Aceste faze au fost intrerupte de scurte perioade interglaciare, cu incalziri usoare. Oamenii de stiinta au pus aceasta racire pe seama devierii Pamantului de la orbita normala, dar si pe alte fenomene meteorologice insuficient explicate. Ultima faza, Wurm, se considera ca a luat sfarsit acum 15.000 de ani. In toata aceasta perioada, ghetarii “si-au facut de cap” cu suprafata terestra, lasand urme adanci in formele deja existante de relief. Pe suprafata Romaniei, ghetarii s-au dezvoltat numai in munti, la altitudini de peste 1800 de metri, suprafetele de campie fiind supuse unui mediu de tundra. Totusi, vom vedea ca formele de relief glaciar coboara si sub 1800 de metri.

Avem “onoarea”, noi, ca romani, sa dispunem de cea mai importanta si mai spectaculoasa portiune a Muntilor Carpati, de circa 1000 de kilometri lungime (doua treimi din lantul european). Romania este o tara carpatica. Peisajele carpatice sunt dintre cele mai diverse, dar putini dintre cei care le admira cunosc si modul in care s-au format acestea, agentul de modelare, vechimea si evolutia pe scara geocronologica. Dintre toate tipurile de relief din Carpatii romanesti, cel mai spectaculos si mai amplu dezvoltat este, in propria mea ierarhie, relieful glaciar, urmat “la mica distanta” de cel carstic si cel vulcanic. Relieful glaciar de la noi este rezultatul unor procese care au durat peste un milion de ani, timp in care ghetarii au erodat, transportat si acumulat materialul format din roci metamorfice.

Dupa geograful Grigore Posea, cea mai importanta dezvoltare a ghetarilor montani a avut loc in timpul fazelor Riss si Wurm; concluzia a fost trasa ca urmare a studierii reliefului glaciar si periglaciar din zona inalta si din imprejurimi. Este sigur ca modelarea glaciara a avut loc sub doua forme, corespunzatoare a doua tipuri de ghetar: ghetarul de circ si ghetarul de vale. Ghetarii de circ erau restransi ca suprafata si izolati undeva pe versantii nordici ai Fagarasului, Parangului si Retezatului. Acestia au “umplut” niste microdepresiuni preexistente in relieful montan, urmand sa le erodeze in fazele interglaciare prin inghet-dezghet. Ghetarii de vale erau mult mai dezvoltati in suprafata, erau compusi din mai multe circuri (alaturate sau dispuse in trepte) si se continuau spre baza muntelui cu limbi de gheata asemanatoare cu cele actuale din Muntii Alpi. Aceste limbi, prin eroziune, aveau sa formeze vaile glaciare de astazi. De altfel, la nivel european, ghetarii nostri, disparuti acum 15.000 de ani, se incadrau la tipul  montan-alpin. Cele mai dezvoltate vai glaciare se intalnesc in versantii masivelor Fagaras, Parang, Retezat si Rodnei. Pe langa ghetarii de circ si de vale, se presupune ca au existat si ghetari de platou, pe suprafete mici din Bucegi, Fagaras si Rodnei.

Mergand pe munte, este important sa recunoastem formele de relief glaciar, un studiu care practic ar conferi masivului pe care il vizitam un statut de “muzeu” in aer liber si care ar suplimenta frumusetea peisajului. Daca relieful glaciar s-a format prin eroziune, transport si acumulare, este normal sa avem si forme de relief corespunzatoare: forme de eroziune si forme de acumulare.

Formele de eroziune sunt cele mai spectaculoase si mai usor de recunoscut pe traseele montane. Dintre acestea, cele mai evidentiate la noi sunt: circul glaciar, custura si valea glaciara.

Circul glaciar este microdepresiunea care era ocupata de ghetar. Formarea circurilor glaciare este disputata, in prezent existand doua teorii, conform prof. dr. Florina Grecu: ultraglacialista – circurile ar fi rezultatul actiunii exclusive a ghetii asupra substratului din roca; antiglacialista – microdepresiunile ar fi existat in cuprinsul reliefului inainte de formarea ghetarilor. Cele mai caracteristice circuri glaciare (vezi si imaginile de mai jos: caldarile Capra – Fagaras si Stirbului – Retezat) se intalnesc in Carpatii Meridionali, dar si in Muntii Maramures si Rodnei. Majoritatea circurilor (caldarilor) glaciare adapostesc astazi cele mai frumoase lacuri de la noi – lacurile glaciare – ce se alimenteaza din izvoare naturale care se acumuleaza in forma negativa de relief formata de ghetarul disparut.

Custura reprezinta contactul dintre doua circuri glaciare alaturate. Aceasta are forma unei creste ascutite si zimtate, intrerupta de strungi, portite, ferestre, prin care masele de gheata puteau chiar comunica. Cele mai ascutite custuri de la noi se intalnesc in Fagaras (foto jos: creasta principala si Fereastra Mare a Sambetei) si Retezat. In cuprinsul lor, pot aparea martori de eroziune din roci mai puternic cimentate, care au rezistat actiunii ghetarilor si care poarte numele de nunatakuri sau hornuri.

Valea glaciara descrisa de un fost ghetar de tip alpin este forma prin care se deplasa odata limba ghetarului – prelungirea acestuia catre baza muntelui, pana la etajul inferior in care zapada nu mai era permanenta. Teoriile asupra genezei vailor glaciare sunt similare cu cele de la circuri, existand atitudini atat pro cat si contra eroziunii exclusive a ghetarilor. Profilul transfersal al vailor glaciare poate avea forma literei “U” – ca in imaginea de mai sus – sau forma literei “V”. Vaile glaciare pot avea unul sau mai multe circuri, dispuse in praguri (exemplu – circurile Vaii Morarului din Muntii Bucegi sau imaginea de mai jos – caldarile glaciare de la obarsia Jietului – Muntii Parang).

Cea mai sugestiva fotografie a unei vai glaciare (in partea superioara) poate fi admirata pe situl Panoramio, alaturi de alte imagini reusite ale utilizatorului.

Ca forme de acumulare, cele mai cunoscute sunt morenele. Morenele sunt formatiunile de la suprafata terestra compuse din materialul detritic (rupt, faramitat) transportat de ghetar prin topire si scurgere. Morenele se identifica prin depozite stancoase (acoperite sau nu cu sedimente ulterioare) situate, dupa Grigore Posea, la altitudini de 800-1300 de metri in Muntii Rodnei, 1400 de metri in Fagaras, 1400-1700 de metri in Bucegi, 1650 de metri in Iezer. Morenele se clasifica (dupa Florina Grecu) in functie de  pozitia pe care o au acestea in raport cu ghetarul. Astfel, acestea pot fi mobile, depuse si “de fund”. Morenele mobile si depuse se mai impart in subcategorii, in functie de modul in care ghetarul a transportat materialul. Morenele mobile pot fi recunoscute in aproape toate imaginile de mai sus (o tema ce va ramane voua), dar si in fotografiile de mai jos (aferente Muntilor Retezat), unde am incercuit cu rosu suprafetele acoperite cu acest tip (morene de grohotis).

Localizarea reliefului glaciar in Carpatii Romanesti

Ghetarii cuaternari si-au pus amprenta asupra reliefului montan in toate cele trei mai diviziuni ale Carpatilor romanesti: Orientali, Meridionali si Occidentali. Totusi, cele mai evoluate forme de acest tip se intalnesc in muntii cei mai inalti de la noi, adica in Carpatii Meridionali. Dupa cum vom vedea mai jos, un relief glaciar demonstrat (dupa Florin Vuia) intalnim si in grupa nordica a Carpatilor Orientali, precum si in Muntii Apuseni.

Carpatii Meridionali – 1 – grupa Bucegi

Relieful glaciar din Muntii Bucegi este concentrat pe vaile din jurul Varfului Omu si este constituit din vai glaciare si circuri (fara lacuri).

In abruptul estic, cel dinspre Valea Prahovei, se remarca circurile glaciare din Valea Cerbului (foto sus 1), si Valea Morarului. Dintre acestea, doar prin Valea Cerbului trece o poteca turistica marcata, cea dintre Busteni si Varful Omu, care permite strabaterea spectaculosului circ de sub platoul Bucegilor, pe care il urcam / coboram prin peretele nordic, pe poteca in serpentine ce iese direct la cabana Omu. Mult mai spectaculoase sunt vaile glaciare de pe partea nordica – Malaiesti si Tiganesti, ultima dintre ele adapostind si un lac de provenienta pluvio-nivala. Un traseu turistic marcat strabate Valea Malaiesti, facand legatura intre Cabana Malaiesti si Varful Omu, in timp ce o poteca marcata pleaca de la Cabana Malaiesti si ajunge chiar pe malul lacului Tiganesti, mentionat. Pe partea vestica a Bucegilor, spre Bran si Moieciu, avem spectaculoasa Vale Gaura, marcata si ea turistic, cu un circ in partea superioara si o limba a ghetarului ce se intindea pana aproape de limita de azi a padurii. Vaile glaciare orientat spre sudul masivului, din bazinul Ialomitei, sunt chiar Obarsia Ialomitei (foto sus 2) si Sugarile, ambele cu cate un circ, precum si Doamnele. Dupa Florin Vuia, un circ glaciar suspendat exista si in Masivul Leaota, pe versantul nord-estic al varfului omonim.

Carpatii Meridionali – 2 – grupa Fagaras

In grupa Fagaras intalnim un relief glaciar desosebit de dezvoltat, cu peste 70 de lacuri glaciare si peste 170 de circuri. Acestea sunt concentrate in masivele Fagaras si Iezer, componente ale grupei cu cele mai mari altitudini.

Masivul Fagaras (foto sus 1 – caldarea Balea) prezinta complexe glaciare orientate nord-sud, de o parte si de alta a crestei principale de 70 de kilometri, o adevarata inlantuire de custuri, orientata est-vest. Aceasta este accesibila numai cu antrenament fizic temeinic si echipament corespunzator de munte. Pe versantul sudic al Fagarasului se intind cele mai lungi vai glaciare din Romania, de pana la 7 kilometri (dupa Florin Vuia). Cele mai dezvoltate circuri glaciare se afla pe versantul nordic, mai adapostit de razele solare prin expunerea lui. Dintre vaile glaciare, prezinta marcaje turistice si se pot parcurge vara fara probleme, vaile Avrig, Serbota, Balea, Arpas, Vistea Mare, Vistisoara, Sambata, Dejani (din versantul nordic) si Valea Rea, Valsan, Mircea, Capra si Izvorul Scarii din versantul sudic. Totusi, pe versantul sudic (ceva mai putin abrupt) se pot parcurge si alte vai glaciare, unele strabatute chiar de drumuri forestiere, fara marcaj turistic. Pe Valea Rea (izvorul oficial al Raului Doamnei) se poate ajunge cu masina la numai 3 kilometri de Varful Moldoveanu, fiind cea mai apropiata sosea forestiera fata de acest varf. Drumul National 7C Transfagarasan strabate vaile glaciare Capra (sud) si Balea (nord), fiind cea mai usoara varianta de a admira o vale glaciara cu toate componentele (circ cu lac, custura, vale, morene). Vaile nordice ale Fagarasului sunt accesibile de pe traseul feroviar-rutier dintre Brasov si Sibiu, via municipiul Fagaras. Iarna, acestea sunt deosebit de expuse avalanselor si accesul este restrictionat de Salvamont.

Masivul Iezer (foto sus-2), fratele mai mic de la est al Fagarasului, prezinta pe ambii versanti o inlantuire de circuri glaciare. Dintre cele de pe versantul sud-estic, unul singur pastreaza un lac glaciar, numit chiar Lacul Iezer. Pe malul acestuia se afla refugiul turistic omonim, accesibil pe trasee marcate dinspre Cabana Voina, dar si dinspre satul Slatina si Muntele Papau. Pe versantul nord-vestic intalnim Lacurile Boarcasului, cuibarite in caldarile glaciare din bazinul Vaii Dambovitei. Tot in acest versant, orientat spre izvoarele Dambovitei, intalnim si cele mai dezvoltate vai glaciare cu circuri, niciuna dintre ele nefiind marcata turistic, dar accesibile de catre turistii obisnuiti cu orientarea.

Carpatii Meridionali – 3 – grupa Parang

Relief glaciar se intalneste in toate cele 5 masive ale grupei (Parang, Capatanii, Lotrului, Cindrel, Sureanu), cu mentiunea ca muntii Buila-Vanturarita (relief carstic) si Naratu (relief ruiniform) sunt d.p.d.v. geografic parti componente ale Muntilor Capatanii. Dintre toate acestea, cel mai dezvoltat si mai spectaculos se poate admira in Masivul Parang.

Masivul Parang (foto: Lacul si caldarea Mandra, din valea glaciara Jiet, cu morene laterale) prezinta in zona inalta peste 30 de lacuri glaciare si o suita de circuri, marea majoritate fiind concentrate pe versantul nordic, intens afectat de eroziunea glaciara datorita expunerii. Complexul glaciar al Jietului, aflat chiar sub varful Parangu Mare (2518), cu caldarile Mandra, Rosiile si Zanoaga Stanei, este cel mai spectaculos si se poate parcurge pe timp uscat pe traseul turistic dintre Refugiul Agatat si varf. Deasemenea, un traseu turistic si mai cunoscut este cel dintre Obarsia Lotrului si Lacul Calcescu, lac care constituie chiar izvorul Lotrului (fiind si rezervatie naturala), impreuna cu circurile secundare Pasari si Pencu-Vidal, care adapostesc lacurile omonime. Caldarile de pe versantul nordic mai pot fi vizitate si pe poteci nemarcate, sub indrumarea localnicilor. Traseul principal al crestei Parangului (accesibil numai vara), care urca la peste 2500 de metri, incepe de la Petrosani-Rusu-ANEFS si ajunge pana la Soseaua Transalpina (DN 67C), putand fi continuat mai departe spre Muntii Capatanii (2-3 zile).

Masivele Capatanii si Lotrului prezinta un relief glaciar mai slab conturat, cu circuri glaciare izolate sub varfurile Ursu, respectiv Puru si Fratosteanu Mare, care depasesc usor 2000 de metri altitudine. Crestele se pot parcurge atat la picior, cat si cu o bicicleta bine echipata de munte, intrucat drumurile de culme sunt largi si nu prezinta obstacole importante. Accesul se face din Valea Lotrului (Voineasa-Vidra) sau de pe Soseaua Transalpina.

Masivul Cindrel se situeaza pe pozitia urmatoare ca importanta in relieful glaciar, dupa Parang.

Relieful glaciar din Cindrel este restrans, dar bine conturat, concentrat in partea centrala a masivului, pe versantul nordic, ca de obicei. Aici avem cele doua mari circuri glaciare ale Iezerului Mare (foto) si Iezerului Mic, care adapostesc lacuri si care sunt protejate intr-o arie naturala delimitata. Deasemenea, s-au mai dezvoltat si circuri fara lacuri glaciare (Gropata, Iujbea Rasinarului, dupa Florin Vuia). Rezervatia Iezerele Cindrelului este accesibila de la Paltinis, pe un traseu turistic de aproximativ 5 ore, accesibil cu piciorul tot timpul anului (vara si cu bicicleta), dar si de la Manastirea Oasa, pe un traseu mai lung, marcat cu momai si din loc in loc cu semne turistice.

Masivul Sureanu prezinta relief glaciar in partea de sud-est, pe acelasi versant nordic, fiind constituit din cateva circuri situate in apropierea varfului Sureanu, dintre care cel mai bine conturat adaposteste si un lac glaciar, sau un iezer (in limbajul popular): Iezerul Sureanu.

La Iezerul Sureanu  - in apropierea caruia a luat nastere de curand o ministatiune turistica de iarna – se poate ajunge usor de la Manastirea Oasa (drum de masina) pe la complexul turistic Luncile Prigoanei. Manastirea Oasa se afla in imediata apropiere a soselei Transalpina, la nord de Obarsia Lotrului. Tot aici putem ajunge si dinspre Petrosani si Petrila, pe la cantonul silvic Ausel, traseul fiind marcat si accesibil tot anul.

Din culmea principala a Sureanului (Varful lui Patru) se pot admira, in zilele senine, de la departare, custurile spectaculoase ale Muntilor Retezat, “campionii” reliefului glaciar de la noi

Carpatii Meridionali – 4 – grupa Retezat-Godeanu

In grupa Retezat-Godeanu inalnim relief glaciar demonstrat numai in cele doua masive care alcatuiesc, prin alaturare, numele grupei, precum si in Tarcu. Urme ale eroziunii si acumularii glaciare se presupune ca ar exista (dupa Florin Vuia) si in masivele Cernei si Valcan, precum si in zona calcaroasa Iorgovanu, de la contactul dintre Retezat si Godeanu.

Masivul Retezat – protejat impreuna cu vecinul Godeanu in cadrul Parcului National Retezat – prezinta cele mai intense urme ale activitatii glaciare cuaternare din Carpati. Si nu este deloc de mirare, avand in vedere altitudinile ce ajung pana la 2500 de metri (Varful Peleaga) si pozitia masivului in raport cu celelalte blocuri montane din imprejurimi – pozitie care a incurajat sosirea si stationarea maselor de aer umede dinspre nord-vest. Zona centrala a Retezatului (foto – Lacul Bucura si caldarile secundare) a fost modelata pe ambii versanti, nordic si sudic, si prezinta cateva dintre “superlativele” glaciare de la noi. Astfel, aici intalnim urmele geomorfologice ale celui mai mare ghetar (in lungime 18 kilometri si dezvoltare 40 kmp) care a existat in Carpatii romanesti – ghetarul Lapusnicul Mare – a carui limba ajungea in punctul de topire pana la 1100 de metri altitudine (dupa Florin Vuia). Partea superioara a vaii glaciare Lapusnicul Mare este constituita din complexul de circuri glaciare Bucura-Peleaga, unde intalnim si cel mai intins lac glaciar din Romania – Lacul Bucura (8 hectare). “Afluenta” vaii glaciare a Lapusnicului Mare (pe partea dreapta) este Valea Zanoaga-Judele, cu o serie de circuri glaciare in zona superioara, dintre care unul adaposteste cel mai adanc lac glaciar din Romania – Lacul Zanoaga (29 de metri). Exista nu mai putin de 80 de lacuri in masivul Retezat. Custurile dintre circurile glaciare sunt cele mai spectaculoase, o parte din ele fiind accesibile pe trasee turistice marcate. In Retezat se poate ajunge cel mai “usor” dinspre nord, pe la cabanele Carnic si Pietrele, de unde pleaca trasee spre Lacul Bucura (8-10 ore, principalul loc de campare din masiv) si spre varfurile cele mai inalte din masiv (Peleaga, Judele, Bucura, Retezat). Deasemenea, dinspre sud se poate ajunge pe la Petrosani – Uricani – Cabana Buta, pe un traeu pedestru ceva mai lung. Traseele sunt accesibile si iarna, dar este bine sa fim insotiti de catre un cunoscator care poate evita zonele de avalansa si cornisele.

Masivul Godeanu (foto sus) este cel mai izolat munte din Romania, raportat la caile de acces si pozitia intre blocurile montane vecine (localitatile din imprejurimi se afla la 20-40 de kilometri de zona inalta). Prezinta un relief glaciar asemanator cu cel din vecinul Retezat, cu exceptia custurilor care sunt mai putin ascutite, chiar netede aproape. Circurile, aproape 30 la numar, s-au dezvoltat pe ambele parti ale culmii principale, unele adapostind si lacuri, precum Scarisoara, Gugu (in fotografie), Moraru, Scurtele, Godeanu. Vaile glaciare (Lapusnicul Mic, Branul) sunt mai scurte decat in Retezat, dar prezinta morene mai spectaculoase.

Masivul Tarcu (foto sus), legat de Godeanu printr-o culme inalta de 1600-2000 de metri, prezinta un relief glaciar spectaculos, asemanator cu cel din Muntii Godeanu. Relieful glaciar s-a format uniform, indiferent de orientarea destul de diversa a versantilor. Fiind accesibil atat dinspre orasul Caransebes (la sud), cat si dinspre Otelu Rosu si Sarmizegetusa (nord), masivul este impartit in trei mari subdiviziuni, reprezentate de noduri orografice din care se desprind radiar culmi secundare: Tarcu, Baicu si Bloju (de la sud la nord). In Muntele Tarcu, “echipat” si cu cea mai moderna statie meteorologica de altitudine din Romania (foto sus 1), putem admira pe versantul nordic valea glaciara Olteana, cu doua circuri glaciare care adapostesc si lacuri. Tot aici, spre contactul cu Baicu, pe partea nord-vestica, intalnim Valea Suculetu, cea mai bine conturata din masiv, deasemenea cu circ si lac. In Muntele Baicu (diviziunea centrala), pe langa circurile de pe partea nordica, avem un lac glaciar pe versantul sudic – Pietrele Albe. Cel mai frumos circ glaciar din Tarcu se intalneste in diviziunea lui nordica – Muntele Bloju – si adaposteste un lac pitoresc: Iezerul Netis (foto sus 2). Valea glaciara Netis se afla pe versantul estic al Muntelui Bloju, in timp ce pe versantul nordic s-a dezvoltat Valea Bistra, cu circul si lacul omonim. Pe timp de vara, traseul de creasta al Masivului Tarcu este accesibil, dar vantul este extrem de puternic in toate sezoanele. De la telescaunul Borlova pana la statia meteorologica Tarcu exista un drum forestier de serviciu, pentru aprovizionarea statiei, care iarna se acopera si nu mai poate fi urmarit pe ceata. Asadar, accesul de iarna la statia Tarcu este extrem de problematic, datorita ceturilor frecvente si vantului in permanenta puternic!

Relieful glaciar din grupa nordica a Carpatilor Orientali

Meridionalii nu sunt singura regiune in care s-a format relief glaciar. Chiar daca avem de-a face cu altitudini mai mici, ghetarii cuaternari s-au putut forma si in celelalte doua mari diviziuni ale Carpatilor romanesti, data fiind pozitia geografica – atat in latitudine (mai spre nord), cat si sub raport climatic, masele de aer foarte umede dinspre ocean aducand precipitatii bogate in toata jumatatea nordica a tarii. Este si cazul a doua masive din grupa nordica a Carpatilor Orientali, respectiv Rodnei si Farcau.

Muntii Rodnei (foto sus), protejati prin infiintarea Parcului National omonim, sunt cei mai inalti din Carpatii Orientali (2300 de metri), iar altitudinea lor a permis dezvoltarea reliefului glaciar, cu vai, circuri, lacuri si custuri, dispuse in general pe versantul nordic. Creasta principala are aproximativ 60 de kilometri, dar traseul cel mai frecventat parcurge numai o parte din aceasta (cam in 3 zile), deoarece varful cel mai inalt, Pietrosul, este situat pe o ramificatie secundara inspre nord. Muntii Rodnei sunt accesibili pe trasee turistice de dificultate medie, dar nerecomandate iarna. Acestea pleaca dinspre localitatile din Bazinul Somesului (Sangeorz Bai, Maieru, Rodna, Sant), cele din Valea Salautei (Romuli, Dealu Stefanitei, Sacel) si cele din Valea Viseului (Borsa, Moisei). Complexele glaciare cele mai spectaculoase sunt Lala Mare (la est, in zona vf. Ineu), Ineu, Buhaescu si Iezer, toate cu lacuri glaciare. Lacul Iezer (foto sus 2), recunoscut prin forma care reproduce “fidel” conturului Romaniei, este situat pe cel mai circulat traseu turistic din Muntii Rodnei, care face legatura intre centrul orasului Borsa si Varful Pietrosul.

Masivul Farcau (1957 metri) face parte d.p.d.v. geografic din Muntii Maramuresului si implicit din Parcul Natural cu acelasi nume. Este pozitionat la sud de creasta principala, ce defineste granita cu Ucraina, deci totalmente pe pamant romanesc.

Prezinta relief glaciar in zona inalta definita de varfurile Farcau si Mihailecu, in versantii varfului Mihailecu. Singurul lac glaciar din masiv  - Vinderel (foto sus) – este situat la inseuarea dintre cele doua varfuri, ceea ce il face unic intre lacurile de acest tip de la noi – nefiind cantonat intr-un circ! Dupa Florin Vuia, acesta ar fi aparut in urma eroziunii unui ghetar de platou, comunicand mai apoi prin drenaj cu circul glaciar vecin. Se poate ajunge aici pe trasee marcate dinspre satele Repedea si Poienile de sub Munte (4-5 ore pe ambele variante). Pe teritoriul Muntilor Maramuresului, mai intalnim circuri glaciare in masivul Pietrosu Bardaului (1800 de metri), dar si in masivul Pop Ivan, versantul ucrainean.

In grupa centrala a Carpatilor Orientali, singurele forme demonstrate de relief glaciar (circuri suspendate) se pot admira in Masivul Caliman.

Acesti ghetari suspendati au erodat versantul nord-estic al masivului Pietrosul Caliman (foto sus), de 2100 de metri altitudine, accesibil cu destula usurinta din satul Gura Haitii, pe soseaua ce deservea colonia astazi parasita a carierei de sulf. Conform studiului elaborat de Florin Vuia, circuri glaciare exista si in masivul Retitis din Caliman, tot pe versantul nordic. Deasemenea, la nivelul Carpatilor Orientali, grupa centrala, exista presupunerea ca zona somitala a Masivului Ceahlau sa fi fost modelata de un ghetar de platou.

Relieful glaciar din Muntii Bihorului (grupa Apuseni)

Oricat de greu ar parea de crezut, in zona inalta a crestei Muntilor Bihorului, dintre Pasul Vartop si Varful Curcubata Mare, au fost identificate urmele a doi ghetari de circ suspendati (dupa Florin Vuia). Am avut placerea sa surprind si eu intr-o fotografie unul dintre circuri, fara sa-mi dau seama ca exista.

Cele doua circuri glaciare sunt pozitionate pe versantul estic al culmii orientate nord-sud, unul sub Varful Piatra Graitoare (foto sus) si celalalt sub varfurile Curcubata Mare si Mica. Este relativ usor de ajuns in zona in toate anotimpurile, Varful Piatra Graitoare aflandu-se in imediata apropiere a partiei de schi de la Vartop. Existenta ghetarilor de circ la altitudini atat de mici (sub 1800 de metri) se explica prin situarea masivului Curcubata ca “avanpost” in calea maselor oceanice, umede, de aer, care sosesc in Muntii Apuseni dinspre vest. Dealtfel, zona Muntilor Bihor este recunoscuta chiar si astazi ca fiind polul precipitatiilor din Romania, cu cantitati ce depasesc 2000 de milimetri pe an si zapezi care se topesc dupa data de 1 mai. Astfel, procesele de eroziune crionivala continua chiar si astazi in Bihor.

Bibliografie:

Grigore Posea – Geomorfologia Romaniei, editura Fundatiti Romania de Maine, 2005

Florina Grecu – Glaciologie, Universitatea din Bucuresti (IDD), 2006

Florin Vuia – Studiul reliefului glaciar si periglaciar in Romania, referat stiintific

Petcu Florin Daniel – Relieful glaciar din Valea Bucurei din Muntii Retezat, proiect educational OpenGIS, 2011

Seria localitatilor “satelit” ale Bucurestilor continua cu un alt oras, cu o istorie relativ scurta sub acest rang, de numai 8 ani.

Judetul Ilfov, fostul “sector agricol” care alimenta capitala, are astazi nu mai putin de 8 orase. Chiar daca este judetul cu cea mai mica suprafata din Romania, acesta are un numar mai mare de orase declarate decat alte judete mai dezvoltate (cum ar fi Salaj – 4 orase, Mehedinti – 5, Satu Mare – 6, Botosani – 7 etc).  Cele mai multe dintre orasele judetului Ilfov au fost declarate incepand cu anul 2005, prin referendumuri locale, indeplinind si o serie de criterii minime stabilite prin Legea nr. 351 / 2001. Conform acestei legi, numarul de locuitori al unei comune care se pregateste sa devina oras trebuie sa fie de peste 5000, peste 70% din populatia activa trebuie sa fie ocupata in activitati neagricole, iar fiecare locuitor trebuie sa dispuna de minim 10 metri patrati de spatiu verde in medie. La toate acestea, se adauga si dotarile minime edilitare, precum si obligativitatea existentei unui liceu, unui spatiu cultural-sportiv dezvoltat si chiar si a unei gradini publice.

Orasul Bragadiru indeplineste cu succes, incepand cu anul 2005, aceste criterii – indepartandu-se bine de cele minime. Reperele geografice ale localitatii sunt reprezentate de cursul de apa Ciorogarla, drumul national 6 dintre Bucuresti si Alexandria, precum si de o portiune a Soselei de Centura a capitalei (orasul se extinde si in interiorul acesteia, prin cartierul nou-infiintat de case Independentei). Centrul unei localitati devenite oras cu numai 8 ani in urma se prezinta demn de un orasel de provincie, iar de la declarare si pana astazi, numarul de locuitori aproape ca s-a dublat – conform Wikipedia! Nu putem ocoli nici principalul reper istoric al fostei comune, care s-a infiintat la sfarsitul secolului XIX prin alipirea satelor Bragadiru, Bulgaru si Cornetu-Glogoveanu. Aici, marele producator de bere Dumitru Marinescu Bragadiru avea in proprietate doua fabrici, una de spirt si una de faina, si este foarte probabil ca ingredientele berii care iesea pe portile celebrei fabrici din Bucuresti sa fi fost recoltate tot de aici. Ca si in zilele noastre, aceeasi artera (dintre Bucuresti si Alexandria) unea mosia lui Bragadiru cu fabrica de bere omonima – astazi situata pe Calea Rahovei, sectorul vechi.

Daca in fotografiile de mai sus am “inventariat” aspectele citadine, este timpul sa facem o plimbare si prin “gradina publica”, cel mai mare parc din Bragadiru, amplasat in partea de nord a orasului.

Pentru a ajunge aici, putem porni din centru pe una din strazile Grivitei si Povernei. Parcul a fost amenajat pe malul drept al Ciorogarlei, intr-o zona impadurita in care intalnim si un laculet intesat de stuf. Majoritatea aleilor sunt lipsite de asfalt / betoane, iar in timpul toameni parca sunt desprinse din povesti. Mai mult decat atat, in poienita din aripa nordica a parcului (fata de strada Grivitei) au fost amenajate cladirile din lemn si chirpici ale proiectului “Bragadiru – Un spatiu antic in imaginarul contemporan”, mai precis reconstituirea unei asezari getice de campie. Este o idee unica intr-un parc orasenesc de la noi si laudabila. Aripa sudica a parcului este in curs de reabilitare si va contrasta puternic cu ceea ce se afla peste drum.

Dar nu puteam finaliza aceasta trecere in revista fara a mentiona inca doua dintre potentialele atractii turistice ale orasului Bragadiru. La numai 5 kilometri sud-vest de centru se afla principalul centru de aviatie sportiva al Aeroclubului Romaniei: Aerodromul Clinceni “Aurel Vlaicu”! Acesta se afla in imediata vecinatate administrativa a orasului Bragadiru, dar pe teritoriul administrativ al comunei Clinceni. Aici putem ajunge urmand DN 6 spre Alexandria pana la intrarea in satul Cornetu, apoi la dreapta, spre nord, DC 126. La aerodrom se desfasoara anual demonstratii aviatice cu aeronave Zlin Z-142 si Extra 300, pilotate de catre membrii Aeroclubului. Merita vazuti!

Tot pe raza orasului Bragadiru, la Soseaua de Centura, se afla doua dintre obiectivele Centurii de fortificatii a “Cetatii Bucuresti”, despre care am vorbit, pe larg: Bateria 15-16 “Magurele”, abandonata si vizitabila, situata in apropierea statiei CFR Varteju (singura care deservea mai demult localitatea), si Fortul 16 “Bragadiru”, aflat tot in partea de nord a orasului, care apartine MApN.

Bragadiru este conectat cu oraseul vecin de la sud, Magurele, prin drumul judetean 401A (6 kilometri), asa ca puteti face un circuit din Bucuresti, vizitand ambele orase!

Arheologia urbana poate imbraca multe haine, in functie de pasiunea cu care e practicata, dar si de alte preocupari conexe ale geografului. Asa se face ca, montaniard fiind (de prin anul 2001), nu am putut sa nu observ gradul de antropizare al masivului care reprezinta pentru multi romani “scoala” turismului montan romanesc. Masivul Bucegi detine o serie de superlative “umane”, antropice, ale Carpatilor romanesti, intre care: cea mai “inalta” cabana (Omu – 2505 metri) – totodata cel mai inalt punct in care a urcat o masina; cel mai “inalt” punct “antropic” din tara noastra, raportat la altitudinea absoluta a varfului (releul Costila, care prin inaltimea de 80 de metri peste Varful Costila – 2498 m, “sare” peste cel mai inalt punct natural al Romaniei, Varful Moldoveanu); complexul sportiv situat la cea mai mare altitudine din tara este tot in Bucegi, la Piatra Arsa.

Dar Muntii Bucegi au dispus de o serie de superlative inca din secolele trecute! Intre motivele principale ale amprentelor umane se numara circulatia intensa, traditionala, intre Ardeal si Muntenia, prin Pasul Predeal, apropierea de Bucuresti si imediata apropiere fata de resedinta de vara a regelui (Sinaia), precum si faptul ca prin Bucegi trecea granita dintre Austro-Ungaria si Principatele Unite. Unele poteci poarta si astazi titulatura de “drumul granicerilor”. O singura carare din Bucegi, pe care o parcurgem si astazi, parea aparuta de nicaieri, artificiala, lunga, si nu lega nimic in special. Poteca face astazi legatura intre Busteni si complexul sportiv Piatra Arsa, dar “geneza” ei a fost una industriala: funicularul care alimenta fabrica de hartie de la Busteni, tocmai de la poalele masivului Leaota! Acesta avea un traseu de peste 16 kilometri, pe aliniamentul Busteni – Piatra Arsa – Blana – Nucetu – Bolboci – Lespezi – Bratei. Fostul traseu al funicularului, inaugurat de catre fratii Schiel in anul 1907, poate fi parcurs fara probleme de orientare astazi, chiar daca au fost marcate turistic numai doua portiuni din acesta: Busteni – Piatra Arsa si Bolboci – Cantonul Bratei. De peste 100 de ani, se pastreaza in abruptul estic, foarte aproape de Busteni, pilonii metalici si / sau fundatiile acestora. In plus, particele din cablurile transportoare au fost refolosite la asigurarea traseului turistic din abrupt, care este dificil pe vreme umeda si chiar interzis iarna.

Dar sa revenim totusi la motivul principal pentru care va retineam atentia. Ne intoarcem din nou in timp, cam pe la anul 1888. Pe-atunci, Castelul Peles era in stadiul de santier, deschis prin 1873. Pentru constructia monumentalei resedinte a regalitatii, a fost adusa forta de munca din strainatate, de la arhitecti pana la mesteri dintre cei mai diversi ai vremii. Acestia erau realmente colonizati in Valea Prahovei, impreuna cu familiile, pe termen destul de lung, deoarece castelul avea sa fie terminat tocmai in 1914. Printre ei se numara un pietrar, care obisnuia sa mai urce prin munti si inca pe poteci necunoscute. Acesta auzise mai mult ca sigur si de legendele binecunoscute ce vizau Valea Comorilor, o vale “alpina” (nemarcata nici pana in ziua de azi si periculoasa), unde se presupune ca localnicii prahoveni ar fi ascuns obiecte de valoare, din calea invadatorilor turci. Valea Comorilor trece chiar pe sub Claia Mare (versantul sudic), iar din aval izvoraste apa care se arunca atat de spectaculos, formand o serie de cascade, intre care ultima a fost botezata chiar Urlatoarea. Tot cutreierand aceasta vale, mesterul pietrar a observat un loc numai bun de popas, la baza unui perete surplombat, si s-a gandit sa isi puna in valoare meseria, construind o bancuta. Si ca sa ii mareasca valoarea sentimentala, sculptorul a gravat pe spatarul bancii numele bunicii sale din Italia, Marie Thereze, dupa care a insemnat si data finalizarii.

Relatarea celor de mai sus a fost reprodusa lecturand articolul lui Florin Dobrescu, din revista Muntii Carpati nr. 14 (1999), pagina 84, din care am extras si o fotografie pe care o vedeti imediat mai jos. Tot de aici am aflat si traseul care duce pana la ea. Prima data cand m-am “deviat” din traseul Piatra Arsa – Busteni ca sa urc la bancuta, undeva prin 2003, aceasta era in starea in care o vedeti in imaginea “capturata” din revista. Astazi, situatia ei este alta…

In plus, cele doua tablite de mai sus, vechi si ele de cel putin 20 de ani, indica negru pe alb (sau invers) faptul ca destinatia a facut mai demult obiectul unui traseu turistic, e drept – neoficial, “dedicat” cunoscatorilor in detaliu ai masivului Bucegi. E pacat sa dai vina pe “cineva”, vreun rauvoitor, pentru raul care a fost produs in Valea Comorilor, dar pana la proba contrarie, trebuie luata in considerare si prabusirea accidentala a vreunui bloc de piatra peste spatarul relativ fragil. Totusi… natura a reusit sa mentina intreg acest monument timp de peste 100 de ani! Tragedia s-a petrecut undeva intre 2003 si 2012… As vrea sa ii rog pe aceasta cale pe cititorii care au mai fost acolo in aceasta perioada sa-mi spuna in ce stare era bancuta si in ce an, poate reusim sa determinam cu cat mai multa acuratete anul in care s-a distrus. Supun urmatoarele imagini socotelilor voastre (datate octombrie 2013).

Doar montaniarzii pasionati si localnicii stiau de ea. De altfel, se ajunge destul de usor, in orice anotimp, urcand (cu echipament adecvat – bocanci) numai 1 ora de la gara CFR Busteni. Exista mai demult un marcaj cruce rosie, neoficial, realizat tot de un localnic din Busteni. Acesta pornea de langa Cascada Urlatoarea si urma pieptis traseul captarii de apa de deasupra cascadei, pentru ca din acelasi parau involburat se alimenteaza si orasul. Captarea este accesibila pe o poteca relativ dificila, atat dinspre aval – Urlatoarea, cat si dinspre amonte – Poteca Schiel, drumul fostului funicular dinspre Piatra Arsa despre care va povesteam mai sus (marcat cu triunghi albastru). Traseul cruce rosie se suprapunea pe maxim 100 de metri cu cel oficial dintre Busteni si Piatra Arsa, apoi parasea din nou “bulevardul”, urcand pieptis, prin vegetatie deasa, catre Valea Comorilor. Pe aceasta din urma portiune, mai apare si azi marcajul, dar de pe unii copaci acesta a fost inlaturat, urmele lui fiind totusi vizibile si astazi.

In imaginea de mai jos, extrasa din harta turistica “Muntii Bucegi si imprejurimi” (autor Nae Popescu), apare si localizarea ei aproximativa. Se poate urca atat de la Cascada Urlatoarea, cat si direct pe traseul funicularului. Diferenta este ca legatura dintre Urlatoarea si triunghiul albastru e nemarcata, dar usor de urmarit, aceasta debutand din imediata apropiere a cascadei, sarind efectiv peste conducta de apa si pornind in sus. Tot prin zona cascadei, mai putem intalni o “varianta” a potecii spre bancuta, “echipata” cu cabluri vechi de asigurare si cordelina, dar extrem de abrupta si pe care nu vi-o recomand.

Oricare dintre variante am alege, ajungem la un moment dar in punctul “La Vinclu”, conform fragmentului de harta de mai sus. In cuprinsul traseului marcat Busteni – Piatra Arsa, acest punct este localizat exact cu 200 de metri inainte de podul de lemn peste Valea Comorilor (Urlatoarea), pe care daca il traversam, putem porni mai departe pe abrupt inspre Platoul Bucegilor. Chiar daca, pentru a urca la bancuta, NU trebuie sa ajungem la podul din lemn, acesta este cel mai evident punct de reper, pentru ca stim sigur ca de acolo ne intoarcem catre Busteni circa 100 de metri! Apoi, intre “vinclu” si pod, cam pe la jumatatea distantei, se “formeaza” o potecuta extrem de discreta in sus, care urca pieptis prin vegetatie (cu pamant alunecos), cale de alti 300 de metri, pana la obiectivul nostru. Vor aparea treptat si acele marcaje vechi, cruce rosie.

Pe blogul meu cel vechi, autorul articolului din revista Muntii Carpati dedicat bancutei Marie Thereze, scria intr-un comentariu urmatoarele:

Sunt Florin Dobrescu, autorul articolului din 1999. Sunt foarte amarat sa vad ce au putut sa faca acestei mici bijuterii. Mai bine nu scriam nimic, daca stiam, poate si din cauza articolului in scurt timp s-a marcat poteca de la Urlatoarea pana la ea si a inceput sa fie des vizitata. Oare nu putem si noi, romanii, sa pastram nimic din ce avem de pret? A stat banca aceea peste 100 de ani nestricata, desi era vizitata. Am devenit niste salbatici… Sunt deceptionat…

Oare chiar se impune sa “ascundem” aceste bijuterii de ochiul turistului de rand, prin nepromovare? Multi autori de bloguri (in special explorare urbana) prezinta fotografii cu diverse obiective, refuzand insa a da detalii despre acces. Motivele lor sunt bine intemeiate. Eu insa am facut-o in acest caz, stiind din start ca numai turistii interesati, constiinciosi si bine pregatiti vor putea ajunge la bancuta. Un sfat ar fi sa nu va aventurati prin zona daca nu identificati exact poteca, mai ales ca au fost reclamate atacuri de urs, precum si caderi de pietre. Este, deci, necesar sa mergeti acolo cu cineva care stie sau sa aveti cunostinte foarte bune de orientare.

Separat de ce v-am povestit aici, daca tot nu v-ati saturat de “arheologie urbana la munte”, cutreierati si “potecile” din piatra de deasupra Castelului Peles, dinspre poiana stanei regale. Au fost construite pentru accesul familiei, cu calul, intre castel si Stana. Ele reprezinta in sine un monument istoric, dupa parerea mea, iar reteaua este deosebit de densa si deloc cartata pe hartile turistice! Numai o mica portiune este marcata cu banda albastra, intre soseaua de Cota si Poiana Stanii / stancile Franz Joseph. Aveti de umblat!

Momente muzicale (1): Walter Ghicolescu si Cezar Petrovici!

21 iulie 2013, ora 6.00. Am avut de ales intre un tren personal care pleaca din cea mai apropiata gara fata de mine, gara Obor, dar care face mai mult pana la mare, si un tren accelerat care pleaca la aceeasi ora, dar de la Gara de Nord. Pentru ca timpul este scurt si nu merita irosit, aleg cea de-a doua varianta, astfel ca pe la ora 6.30 ii dau sms unei prietene, in gluma, s-o anunt ca urmeaza s-o depasim „ca acceleratul”! Se afla in trenul personal, stationat in gara Pantelimon, in asteptarea trenului de rang superior. Vremea se anunta buna, iar caldura este chiar suportabila in acest iunie.

Excursiile mele pe litoral sunt intotdeauna „presarate” cu ceva aventuri adiacente, asta pentru ca statul pe plaja in timpul zilei, dincolo de faptul ca e periculos, mai e si plictisitor. Imi place sa ma bucur de mare dimineata devreme si seara catre apus, eventual o baie rapida, pentru racorire, la pranz. In rest, am grija sa-mi fac un program activ pe parcursul zilei, astfel incat marea sa fie doar un pretext pentru vizitarea unor locuri deosebite.

Un astfel de program am stabilit si pentru cele 4 zile pe care urmeaza sa le petrec pe litoralul Marii Negre, cu cazare in eterna si fascinanta Vama Veche, aleasa pentru preturile mai mici si oportunitatile variate de a petrece timpul pe plaja. Prima si ultima zi vor fi dedicate drumului de la Bucuresti si retur, pe cand zilele 2 si 3 sunt „rezervate” Bulgariei.

Prima seara vine si cu prima surpriza de proportii pentru mine, de ordin cultural! Mergand pe plaja extrem de populata, pe inserat, la un moment dat aud o chitara amplificata la o terasa de langa aleea centrala de acces. Se pare ca am gasit ocupatie pentru seara asta! Cand ma apropii, parca recunosc o piesa… nu este nimeni altul decat Walter Ghicolescu, acompaniat de Cezar Petrovici, doi folkisti de exceptie din Constanta care se intampla sa imi fie si prieteni buni. Nu am putut rezista tentatiei (doar suntem pe litoral si nu ne uitam la bani) si am cumparat si cel mai recent album al lui Walter, pe care s-a impus si acordarea unui autograf. Nu putea exista un mod mai spectaculos de a porni acest sejur.

Ziua a doua incepe o data cu primele raze de Soare, pe nemancate, cu un mars de 2 kilometri catre granita cu Bulgaria, pe unde se poate trece si pe jos. Cine se scoala de dimineata, ajunge la… Capul Caliacra! Sunt 56 de kilometri de parcurs pe soselele din Podisul Dobrogei de sud, o extindere a podisului Luda Gora din Peninsula Balcanica. Judetul Caliacra a facut parte mai demult din Dobrogea romaneasca, iar escapada de astazi face parte din „programul” meu de a vizita teritoriile vecine care au facut o data parte din Romania. A nu se intelege ca o fac din patriotism sau teribilism! Intentia mea este una documentara si am intrat in Bulgaria cu un deosebit respect fata de locuitorii bulgari ai Cadrilaterului! Trebuie sa stim ca nu exista stat national in ziua de astazi care sa nu fi pierdut sau castigat mici teritorii in favoarea sau in detrimentul statelor vecine! Orice zona de granita este o zona interetnica, interculturala, de contact intre natiunile care se invecineaza. Nu poti trage o linie cu creionul pe harta si sa te astepti ca romanul sa treaca intr-o parte, bulgarul in cealalta parte. Totusi, granita din Dobrogea de Sud fiind una terestra, se impunea o delimitare intre cele doua state, care astazi este din fericire una formala, avand in vedere ca facem parte din acelasi bloc economic.

Bulgarii sunt receptivi cand vine vorba de autostopisti, dar au un singur defect: calatoresc pe distante mici Asa ca prima ocazie ma transporta pana in primul sat de dincolo de granita, Durankulak. Mai precis, ne oprim la intrarea in localitate, unde pe partea dreapta ne intampina popasul auto, situat la baza unei pante destul de accentuate. Oricum, va ziceam ca am pornit pe nemancate, deci se impunea o pauza la primul magazin intalnit.  Ziua incepe cu o alta surpriza deosebita! Magazinul pe care il cautam se dovedeste in fapt a fi un ditai bufetul, cu un fel de patiserie (de-a noastra), singura deschisa la ora aia si sambata dimineata. Ma uit precaut la produse, incercand sa “disting” si denumirile lor, in acelasi timp fiind atent si la ce isi iau vecinii din fata mea. Pretul mediu este de 1,1 leva. Sunt un fel de placinte, cu specific local, imense, departe de a putea fi numite “pateuri”. Nu ma astept ca doamna de la tejghea sa stie o singura boaba de engleza, asa ca imi comand o placinta cu cascaval (o denumire similara cu cea romaneasca). Doamna imi zice ca cele cu cascaval vor fi gata cam peste 10 minute (“deset minuta”), astfel ca, la nerabdarea mea, ii cer doua exemplare din prima serie care din intamplare tocmai iesea din cuptor. “D-alea” vreau! Nu stiu cate placinte ati mancat voi in Balcani, dar eu am jurat ca cel tarziu a doua zi sau la intoarcere sa revin, pentru gustul si textura absolut fantastice! Dupa doua portii consistente si o sticla de Zagorka, ma gandeam serios daca sa imi mai iau la mine si pentru drum. Totusi, m-am gandit ca poate n-o fi ultima placintarie din Bulgaria si din traseul meu, asa ca – foarte greu – ma decid sa ma ridic de la masa si sa ma pun in miscare.

Pentru urmatoarea tura de autostop, ar cam trebui sa traversez intreg satul (cam 2 kilometri), pentru a evita semnele soferilor “cu degetul in jos”, care sugereaza ca “ma opresc aici” Avantul pentru Caliacra este mare, asa ca nu dureaza 15 minute pana sa trec de ultima casa. Ma opresc la primul loc mai umbrit de pe sosea, in speranta ca urmatoarea “tura” va fi ceva mai generoasa in kilometri. Da’ de unde? Un batranel care mai rupea putin pe romaneste ma “repede” pana in satul urmator, Vaklino. Mai bine mai putin decat deloc Bulgarii sunt in continuare mandri de tara lor si au grija ca alte 4 localitati – Ezerets, Shabla, Kavarna si Bulgarevo, sa le strabat tot la pas. Shabla si Kavarna sunt doua orasele pe care drumul european le evita pe centuri ocolitoare. Imi propun ca la intoarcere, daca am timpul si ocazia, sa vizitez si centrele. Insa acum, trebuie sa ma “concentrez” pe obiectivul principal! Chiar inainte de Kavarna, se desprinde la stanga (sud) drumul secundar care ajunge pe malul marii.

Satul Bulgarevo, cu o zona centrala care depaseste la capitolul aspect multe dintre orasele mici din Romania, ma imbie la un nou popas, mai ales ca cetatea Caliacra se afla la numai 7 kilometri distanta. Pana aici am ajuns cu un sofer tanar care transporta marfa in zona, cu care am facut si schimb de contacte electronice. “Vedeta” acestui popas a fost Kamenitza, un lichid extrem de binevenit la cele 30 de grade care erau deja instalate cu ore bune in urma. In acest fel imi fac curaj pentru cei 7 kilometri, mai ales ca traficul auto pe aceasta artera pare destul de scazut. Totusi, nu apuc sa merg 500 de metri, ca apare din spate si prima masina. O domnisoara deosebita imi face a doua surpriza placuta a zilei – aceea de a fi luat la ocazie, intr-o tara straina, de o femeie! Stie bine limba engleza, este din Sofia si a venit sa se odihneasca in zona Kavarna-Balchik. Merge la Bolata, un golf situat la 3 kilometri de Caliacra, pe care urmeaza sa-l vizitez si eu ceva mai tarziu, pentru cateva poze si o racoreala in mare. Astfel, imi revine “onoarea” ca ultimii 2 kilometri si ceva din drumul meu spre cetate, sa-i parcurg pe jos. Ideea pare excelenta, mai ales ca soseaua merge foarte aproape de abruptul podisului dinspre mare, prin urmare ma hotarasc sa abordez poteca de pe margine.

Nicaieri nu am mai vazut Marea Neagra atat de frumoasa!!! Experienta mea peste hotare este oricum limitata, cu atat mai putin in zonele costiere. Am certitudinea ca in Grecia, Croatia sau Italia, astfel de peisaje sunt “la ordinea zilei” si turistii chiar se plictisesc de ele la un moment dat. Ei bine, revenind la Marea Neagra, eu unul nu cred ca exista o panorama mai cuprinzatoare decat cea de la Capul Caliacra. Aproape ca ignor silueta cetatii, care se distinge din ce in ce mai pronuntat in departare. Pur si simplu ma opresc din 10 in 10 metri pe marginea falezei de calcar, pentru a fi sigur ca fotografiez fiecare nuanta de albastru si verde pe care le ofera Marea, in “colaborare” cu lumina si calcarul!

Pe la ora 10.30, la mai mult de 4 ore de cand am pornit din Vama Veche, cuceresc triumfator Capul Caliacra! Nu exista tarif de intrare pentru turistii pietoni, ceea ce ma bucura enorm, nu pot sa zic ca stau foarte bine la capitolul financiar si nici nu am schimbat prea multi bani. Dincolo de zidul exterior de aparare, admiram obeliscul care aminteste de cele 40 de fecioare care s-au aruncat de pe stancile capului Caliacra in mare, pentru a nu fi prinse de turci, in urma asediului turcesc din 1421. Dincolo de urmatorul zid de aparare, cel median (unde este si parcarea), intalnim monumentul dedicat amiralului Fiodor Ushakov, erou al Rusiei, care a invins flota otomana in anul 1791 si care fost canonizat de Biserica Ortodoxa Rusa in anul 2001.

Dincolo de acest punct, intram in zona partial reconstituita a cetatii, unde remarcam zidul interior de aparare, termele romane, precum si ruinele bisericilor medievale. Cea mai inalta portiune a Capului Caliacra este ocupata de o unitate militara in care accesul este interzis (radarul NATO), precum si de o statie meteorologica. Traseul turistic, bine amenajat, ocoleste obiectivele si ajunge chiar pe marginea capului, in punctul cel mai avansat, unde se afla capela Sfantul Nicolae, construita partial in stanca. Daca pana acum am putut admira numai versantul vestic, cel dinspre Balchik, de aici incepe sa se vada si malul estic al Capului, cel dinspre Tyulenovo-Vama Veche! Perspectiva nu este usor de uitat…

Toponimul Caliacra este unul grecesc, compus din termenii Kali si Akra (bun adapost), sugerand pozitia favorabila a teritoriului fata de vanturile puternice dinspre nord si est. Grecii au venit aici cu 800 de ani inaintea erei noastre si au redenumit vechea cetate dacica – Tirizis. Cetatea a intrat sub stapanire romana o data cu victoria de la Adamclisi din anul 102, pentru ca 3 secole mai tarziu sa faca parte din Imperiul Roman de Rasarit (Bizantin), unde avea sa ramana nu mai putin de 11 secole. Incepand cu secolul XV, Caliacra trece in stapanirea Imperiului Otoman, unde va ramane pana la 1877, cand Dobrogea este anexata integral Romaniei. Regiunea Cadrilaterului (judetele Dorostor si Caliacra) a ramas in disputa intre Romania si Bulgaria pana la inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial, cand a fost cedata definitiv Bulgariei.

Dupa un popas binemeritat la restaurantul aflat chiar pe marginea falezei calcaroase, cu privelisti spre Balchik si restul statiunilor de pe litoralul bulgaresc, urmeaza un drum de 3 kilometri pe care ma pregatesc sa-l parcurg per-pedes, apoi o racorire in apele marii, pe plaja din canionul Bolata! Inainte de asta, am grija sa ma loghez pe Facebook si sa-mi salut prietenii din cel mai frumos punct de belvedere de la Marea Neagra Datorita vantului slab si foarte placut, caldura devine suportabila, desi parcursul dintre Cap Caliacra si Bolata este numai prin soare, combinat cu orele amiezii. Acum incep sa inteleg cum se descurca cei mai dinspre sud cu temperaturile care depasesc frecvent 40 de grade, vara. Gandul ca peste 30 de minute o sa ma scald in golful marin inconjurat de pereti si grote, eventual cu o Zagorka in mana, ma hipnotizeaza pur si simplu si ignor toate conditiile putin mai aspre ale drumului. Dupa 2 kilometri, parasesc drumul principal dintre Caliacra si Kavarna si cotesc la dreapta (nord-est) spre golful Bolata si unitatea militara de pe margine, unde este amplasat si farul. Nu exista indicatoare, asadar orientarea se face in functie de primul drum asfaltat la dreapta, cum plecam de la cetate. In scurt timp mai apare o ramificatie la dreapta, aceea care se inchide in unitatea militara, moment in care ma ajunge din spate o masina a unor turisti bulgari care ma scuteste de inca 1 kilometru de coborare, tot inainte spre plaja. Peisajul imi aduce imediat aminte de excursia pe care am facut-o langa Bucuresti, in canionul Rusenski Lom, pe care vi l-am prezentat si voua aici pe blog. Ca orice geograf, inainte de placere, afacerile! Avem doi versanti de urcat, iar potentialul peisagistic este uluitor in aceasta zi torida si uscata de iunie.

Culoarea rosiatica a calcarului de la Bolata denota bogatia in oxizi de fier a regiunii. Versantul nordic al golfului este mai greu de urcat si ceva mai periculos, insa pe versantul sudic, spre unitatea militara, exista un traseu turistic in scari, apoi poteca, special amenajat pentru amatorii de peisaje si fotografii. Nu este mult de urcat, iar in 10-15 minute ajung la gardul unitatii, pe marginea falezei, avand in fata intreg golful si partea inferioara a canionului. Pur si simplu nu imi mai dau seama ce vreau! Sa mai stau 10 minute pentru a admira peisajul mirific, sau sa ii dau zor in jos, catre plaja, catre mare, catre nisip? Este aproape ora 1 si pana acum, singura baie pe care am facut-o a fost cea in propria transpiratie Am ajuns la “finalul” acestei zile, din punct de vedere al obiectivelor propuse. Cred ca e timpul pentru o pauza binemeritata! In fond, am facut in jur de 4 ore din Vama pana aici, asa ca la intoarcere ma astept la acelasi “rezultat”, iar ziua este lunga, chiar cea mai lunga din an!

Cu greu imi asez rucsacelul in spate, undeva spre ora 3, si pornesc inapoi la drum, cale-ntoarsa, spre Romania. Bolata si Caliacra intra de astazi pe lista mea “permanenta”, anuala, in ceea ce priveste litoralul Marii Negre. E pacat sa ne limitam la statiunile de lux… Ajung la Vama prin amabilitatea unui turist roman care m-a cules de pe la Ezerets, unde ma lasase masina anterioara. Acesta s-a abatut din drumul sau catre microstatiunea de la Durankulak, atat pentru a-mi scurta timpul de mers, cat si pentru a face cateva cumparaturi la duty-free. Cu ocazia asta, primesc si sugestia pentru a doua zi de a vizita plaja de la Durankulak. Zis si facut, avand in vedere ca din Vama Veche se pot inchiria biciclete bune, iar distanta este de numai 10 kilometri! Intru in tara pe la ora 6 dupa-amiaza, dupa nu mai putin de 11 “ocazii” folosite, dintre care 10 soferi au fost bulgari (inclusiv o femeie) si numai unul roman.

Momente muzicale (2): Вера Брежнева si Ёлка

17 august 2013. Ora 8 dimineata ma gaseste in fata Garii Filaret, cea mai veche gara din Bucuresti, in prezent autogara. 

In urma cu nici 2 saptamani, tot de aici, tot la ora 9.00, ma urcam in microbuz pentru a parasi pentru prima oara spatiul Uniunii Europene. Scopul a fost unul dublu: participarea la o nunta autentica din Basarabia si – bineinteles – vizitarea orasului Chisinau! Experienta a fost unica (si putin mai jos va arat si niste fotografii). La intoarcerea de la Chisinau, in autogara, am observat orarul curselor de autobuz spre litoralul ucrainean si am remarcat si pretul relativ mic al acestora: 130 de lei moldovenesti, adica undeva pe la 35 de lei de-ai nostri. Am plecat din Republica Moldova cu unicul gand de a reveni cat mai curand, chiar si in tranzit, pentru a “aprofunda” fosta Uniune Sovietica cu zona litorala a Marii Negre. Iata cum astazi, 17 august , cu Ion Paladi „in urechi” si un film rusesc pus de Maxim, soferul nostru, pornim pentru a doua oara spre Republica Moldova si prima oara spre Ucraina! Urmeaza 24 de ore de drum, cu un popas de cateva ore in gara auto Chisinau.

Cea mai simpla varianta de ajuns la Limanul Nistrului, o zona de lux a litoralului ucrainean, este putin ocolitoare, din punctul de vedere al distantei, insa este si cea mai rapida! In ciuda faptului ca de la Bucuresti pana la Zatoka sunt 500 kilometri, via Galati si Ismail, acest traseu este deosebit de dificil fara masina personala, din cauza lipsei unei curse directe. Astfel, atat din punct de vedere financiar, cat si al sigurantei drumului, cea mai simpla metoda este cu microbuzul Bucuresti – Chisinau (8 ore, 75 de lei, la nivel de august 2013), apoi Chisinau – Zatoka, in total 650 de kilometri. Exista o singura cursa diurna pana la segmentul de litoral frecventat de moldoveni, si asta pentru ca in timpul unei zile obisnuite, se pierd chiar si 5-6 ore in vama ucraineana, din cauza numarului mare de autocare si a controalelor in bagaje. Astfel, cea mai „rapida” modalitate este utilizarea unei curse de noapte, care parcurge distanta de 200 de kilometri cam in 6 ore, cu numai 2 ore (in medie) petrecute la vama. Este un timp rezonabil, avand in vedere starea drumurilor si formalitatile vamale.

Ajung in Chisinau pe la 5 dupa-amiaza si rememorez clipele petrecute cu nici 2 saptamani inainte, in centrul Chisinaului.

Capitala Republicii Moldova m-a trimis efectiv cu 20 de ani in urma, la aspectul din anii ’90 al centrului Bucurestilor! Mijloacele de transport in comun, masinile, asfaltul, cladirile, blocurile masive nezugravite de zeci de ani, toate acestea ma teleporteaza undeva in timp Daca vreodata ajungeti la Chisinau, nu trebuie sa ratati nici tumultul din zona garii auto (cum se spune acolo)… Piata Obor din Bucuresti, intr-o zi de duminica, nu este nici macar pe jumatate aglomerata precum piata / targul / talciocul de la gara auto din Chisinau! Zecile de peroane, in care stationeaza autobuze care pleaca in toate directiile tarii si lumii, sunt dispuse atat in interiorul autogarii, cat si in afara ei, astfel ca, daca nu intrebi la dispecerat de unde pormeste cursa cutare, esti “pasibil” de a cauta autobuzul cel putin 15 minute, asta printre bisnitari, terase, case de schimb valutar, case de bilete “clandestine” si alte tarabe inghesuite Suntem in estul salbatic! In schimb, centrul orasului arata exemplar, este bine supravegheat de politie, nu sunt gunoaie pe jos, iar parcurile arata exemplar. Mai mult, spre deosebire de Bucuresti, exista libertatea de a savura o halba de bere rece chiar pe bancile parcului, procurata de la unul dintre foisoare… Un bilet pe transportul public costa (in august 2013) 2 lei, echivalentul a 50 de bani romanesti. Un obiectiv turistic din regiune care mi-a “scapat” anul acesta este combinatul de vinuri de la Cricova, un adevarat oras subteran, situat la 11 kilometri de Chisinau, cu o lungime totala a beciurilor de 80 de kilometri. Este timp!

Dar sa revenim la oile noastre de astazi. Gara auto arata la fel cum am lasat-o in urma cu cateva saptamani, asa ca schimb repede niste bani si plec spre cel mai bun restaurant din oras (later edit: care s-a deschis si in Bucuresti): La Placinte! Imi aduc aminte cu placere de pelmenii pe care i-am incercat in iunie la 2 Mai (cu ocazia turei povestita mai sus) si imi comand… tot pelmeni. Este incredibil cum strecoara rusii carnea tocata in aluatul de faina, producand traditionala specialitate ruseasca, atat de apreciata si la noi. Portiile sunt imense, asa ca urmeaza sa petrec cel putin o ora „luptandu-ma” cu delicatesele. Imediat ce imi dau seama ca am iesit victorios din aceasta incercare, ma retrag inapoi catre autogara, pentru formalitatile de rigoare de plecare in Ucraina. Urmeaza sa schimb din nou bani, de data asta lei in grivne, astfel ca pentru urmatoarele 3 zile voi „gestiona” in portofel nu mai putin de 3 monede nationale Am pastrat si cativa lei de-ai nostri, doar ca sa fie; o buna parte din leii moldovenesti i-am schimbat in grivne – iar experienta ulterioara imi va arata ca am facut foarte bine ca nu i-am schimbat chiar pe toti!

Mai am 4 ore de asteptat pana la plecarea autocarului spre litoral, asa ca imi propun sa iau pulsul orasului, acolo unde acesta se manifesta cel mai natural: in spatele blocurilor! Nu am curaj sa las rucsacul in autogara la bagaje de mana, iar pana in centru sunt vreo 2 kilometri, asa ca renunt la planul pe care il aveam initial de a da o tura prin centru si „poposesc” in prima gradinita „de bloc” din spatele colosilor de pe strada Tighina, aproape de gara auto. Zona este deosebit de animata. Imi iau cateva beri de la magazin si ma asez pe prima banca, langa o familie cu multi copii. Este incredibil cat de animat poate fi orasul, intr-un simplu cartier „dormitor”. Oamenii emana pozitivism, par fericiti, copiii se joaca intr-un fel in care noi, bucurestenii, ne jucam poate acum 20 de ani, lumea traieste pe cat de simplu, pe atat de intens! In alta ordine de idei, la Bucuresti, daca ma asezam pe o banca in spatele blocului, cu „dulapul” dupa mine si berea in mana, mai mult ca sigur ca eram privit cu totul altfel decat aici… Intru repede in vorba cu localnicii si imi dau seama ca ma pot intelege usor atat cu vorbitorii de limba romana, cat si de rusa. In fond, nu-mi este greu sa zic „Zdravsvuite”, „Dobrii den” si „Spasiba”. In Moldova exista vorbitori nativi atat de rusa, cat si romana, si se inteleg uluitor de bine, comparativ cu fenomenul secuilor de la noi…

Se apropie ora 10, imi iau la revedere de la partenerii de conversatie, inclusiv de la un copil care a tinut cu tot dinadinsul sa-mi ofere sticla lui de suc (!) si plec usor catre gara auto. Urmeaza sa trec pentru prima oara in Ucraina, o tara straina in care nu se vorbeste decat limba rusa, pe care eu o stiu mult prea putin. Dar mizez pe faptul ca mai mult de trei sferturi dintre turistii din zona Zatoka-Karolino Buhaz sunt moldoveni Autobuzul pleaca din curtea interioara a statiei, unde dupa ora 10 se lasa un intuneric covarsitor. Soferul „studiaza” problema bagajelor si ma trage la un moment dat deoparte: bagajul din cala va mai costa 10 lei (moldovenesti)… Nu este o avere, dar ma felicit pentru inspiratia de a pastra aceasta suma in bani moldovenesti si ma achit fara probleme. Soferul imi observa nedumerirea si imediat se explica: o sa fie control la vama, in bagaje; sa ne miscam si noi mai repede; facem sa fie bine! Atunci am inteles ideea si utilitatea celor 10 lei, cu care in fond nu-ti cumparai nici o bere de la chioșc. Pentru vama moldoveneasco-ucraineana, chiar daca ambele sunt republici ex-sovietice si fac parte in prezent din aceeasi organizatie economica, s-a impamantenit un fel de traditie cu micile atentii, care vine totusi si in sprijinul turistilor – scurteaza timpul de stationare cu cel putin o ora! Ne apropiem de ora 23 si soferul inca se face ca isi curata parbrizul de la masina. Suntem anuntati ca o sa mai stam putin, oricum ora programata pentru sosire este 5.00, dar el stie mai bine cum va decurge drumul.

In scurt timp, ne punem in miscare si putin dupa ora 12 noaptea ajungem in punctul vamal Leuseni – Cazacii Vechi. Dupa controlul pasapoartelor pe partea moldoveneasca, oprim in dreptul unui bufet din zona neutra, unde soferul anunta pauza. In fata noastra este o coloana consistenta de autocare si tiruri. Daca asta e traficul de noapte, ma gandesc la cum se circula ziua… Il „urmaresc” pe sofer pana in interiorul bufetului, unde acesta isi comanda impreuna cu prietenii niste portii consistente de mancare si cafele. E clar, avem de stat! Noaptea este superba, cu luna aproape plina; vantul adie usor, numai cat sa racoreasca atmosfera; in fata noastra se deschide peisajul nocturn al stepei din zona Limanului Nistrului. Nu pot rezista tentatiei de a savura o bere, de data asta ucraineana, pe marginea campului. Pe la 1.30 se da semnalul de pornire. Lucrurile par aranjate, asa ca dupa un control succint al pasapoartelor pe partea ucraineana si o viza aplicata pe ultima pagina a pasaportului (n-am inteles exact de ce), plecam in viteza catre litoral. Ma apropii de 24 de ore de nesomn si ma gandesc cu „sete” la o baie matinala in apa marii. Drumurile sunt ceva mai defectuoase in Ucraina, astfel ca o distanta mai mica decat Chisinau-Leuseni este parcursa intr-un timp mai lung. Pe la 3 si jumatate, ne oprim in statiunea Zatoka, cu mai mult de o ora inainte de timpul prestabilit, moment in care soferul ne ureaza… noapte buna!! Intrand in vorba cu el, ma sfatuieste ca, daca nu am o cazare asigurata in statiune, sa astept pana se lumineaza, impreuna cu ceilalti calatori care asteapta primul tren de dimineata inspre celelalte destinatii de vacanta. Somnul nu este o ideea rea, mai ales ca ni se permite sa facem asta in autocar

„Autogara” din Zatoka, mai precis o parcare destinata curselor auto, se afla in imediata vecinatate a caii ferate dintre Bilgorod-Dnistrovskii (Cetatea Alba) si Odesa, o relatie „litorala” de genul Constanta-Mangalia, utilizata mai ales vara de multitudinea de turisti. Operatorul feroviar este privat, iar preturile sunt modice, cam ca in epoca „de aur” a CFR-ului: 5 grivne Zatoka-Cetatea Alba si 10 grivne Zatoka-Odesa. Imi instalez cortul in primul camping care imi iese in cale, cel mai apropiat de plaja si de aleea centrala a statiunii, si incerc sa ma interesez de persoana sau locul unde se poate plati taxa de campare (30 de grivne). In felul acesta, intru in vorba cu cativa turisti care par straini si carora ma adresez in engleza. Dupa ce ma intreaba de unde sunt… surpriza asteptata… cuplul este din Republica Moldova si urmeaza sa ne intelegem chiar in romaneste! Putin mai tarziu, aflu ca pe plan local exista o oarece „retinere” in a utiliza limba romana, asa ca inclusiv moldovenii prefera sa vorbeasca intre ei in rusa, o limba pe care o cunosc cel putin la fel de bine ca si romana… Femeia care colecteaza taxa de cort nu este in zona, asa ca imi vad linistit de somn.

Pe plaja, comertul ambulant cu porumb copt si gogosi este dintre cele mai dezvoltate, astfel ca nu veti avea niciodata grija micului dejun!

Relatia feroviara dintre Cetatea Alba si Odesa, via Zatoka (Bugaz) este o mana cereasca pentru mine, care imi planific rapid cele doua zile pline pe care urmeaza sa le petrec in Ucraina: prima zi – Cetatea Alba, iar a doua zi – Odesa! Zis si facut, astfel ca – dupa prima baie in Marea Neagra ucraineana – ma „aliniez” pe peronul lung al statiei Bugaz, deosebit de populat de la un cap la altul. Trenul este un mod de viata in aceasta parte a Ucrainei. Preturile sunt mici, iar garniturile cu minim 20 de vagoane se umple pana la refuz. Litoralul de la Limanul Nistrului, un fel de lant de statiuni insirate pe malul marii cale de 20 de kilometri, este deservit de nu mai putin de 7 statii feroviare, intre care Bugaz este prima, cum vii de la Cetatea Alba. Astazi voi merge chiar la Cetatea Alba – Bilgorod Dnistrovskii – pentru a vizita fortificatia emblematica pentru istoria romanilor din Basarabia.

Suntem in Basarabia de Sud, regiune cunoscuta si sub numele de Bugeac. In fapt, sudul Basarabiei, anexat de RSS Ucraineana dupa razboi, este si „izvorul” denumirii de Basarabia. Toponimul a fost extins, tot de catre rusi, la intreg teritoriul aflat intre Prut si Nistru, urmand sa fie impartit in trei: partile de sud si de nord au fost anexate RSS Ucraineana, iar partea centrala a devenit RSS Moldoveneasca, impreuna cu o fasie teritoriala din stanga Nistrului, preluata de la Ucraina, pe care o cunoastem astazi sub numele de Transnistria.

Cetatea Alba, sub denumirea ucraineana de Bilgorod Dnistrovskii (Orasul Alb de la Nistru), este cel mai mare oras de la Limanul Nistrului. Obiectivul turistic principal este fortificatia medievala, construita si consolidata de Alexandru cel Bun (1407), Stefan al II-lea si Stefan cel Mare, apoi cucerita de turci (1484), care traduc toponimul in limba turca: Ak-Kerman. Cu toate acestea, o harta a orasului este strict necesara pentru a ajunge de la gara la cetate, pentru ca cele doua obiective sunt situate in extremitati opuse ale orasului, iar indicatoare nu exista… La sosire, fortificatia impresioneaza inca de afara, cu santul de 15 metri, construit ca un canion cu ziduri verticale, ce margineste orasul medieval la sud si la est. Pe marginea lui, amintind de „traditia” pur romaneasca si poate nu numai, stau insirate zeci de tarabe cu suveniruri si alte produse Intr-un final, ajung la poarta, pe podul principal de acces, unde sunt pus in situatia de a „rupe” 50 de grivne din bugetul de excursie, pentru tariful de vizitare, adica undeva pe la 15-20 de lei de-ai nostri.

O data trecut de poarta principala, m-am simtit frustrat de un alt obicei pur romanesc: intrarile la diferite muzee amenajate in incaperile cetatii costa fiecare inca 10 grivne… Refuz sa platesc aceste tarife suplimentare si ma multumesc cu peisajul deosebit care se infatiseaza in curtea interioara, cu bastionul central si zidurile pe care turistii pot urca in voie, spre a admira imprejurimile. M-a surprins aici lipsa unor masuri minime de siguranta, pentru ca „aleile” cocotate pe zidurile de 7-10 metri inaltime sunt deosebit de inguste, unele chiar de jumatate de metru, aproape imposibil de parcurs daca te intalnesti cu un alt turist care vine din sens opus… Se recomanda atentie si luciditate daca va incumetati In incinta cetatii se desfasoara un fel de festival medieval, cu demonstratii de scrima si costumatii de epoca, amintind de ceea ce se intampla in Sighisoara noastra an de an in mijlocul verii.

Este a doua cetate ex-romaneasca pe care o „cuceresc” vara asta si sunt foarte multumit de idee. La Cetatea Alba ma surprinde faptul ca cei care se ocupa de ansamblu l-au intretinut exemplar si chiar mi s-a parut ca au meritat cele 50 de grivne date la intrare. In rest, orasul mai dispune de un parc central, al „Victoriei”, langa care sunt omagiati Lenin si celelalte personalitati ale istoriei URSS. Nu se vorbeste nicaieri in engleza, iar bufetul cel mai bun se afla chiar in parc, prin care obligatoriu trecem pe drumul dintre gara si cetate. In zona pietei centrale mai exista o serie de fast-food-uri, unde se consuma, cu mare pofta, specialitati… turcesti! La terasa de langa gara, descopar o bere cu denumirea Chernigovske, nume care evoca cel mai inalt masiv din Ucraina, Cernogora, parte a Carpatilor Padurosi. Este si acesta in plan!

Catre seara, ma intorc la gara intesata de oameni si dupa nici o ora imi reiau „locul de onoare” pe plaja din Zatoka. Neavand nici un plan si necunoscand pe nimeni in statiune, pornesc dupa apus in „explorare urbana”, in cautare de locuri interesante in care sa-ti petreci timpul seara, pe litoral Astfel, nimeresc intr-o demonstratie de karaoke – de foarte buna calitate – cu cantece pop rusesti interpretate exceptional de cateva domnisoare care nu par sa fi terminat liceul. Nu puteam sa gasesc un loc mai potrivit! Ma apuc sa filmez evenimentul.

Terasa este deschisa tuturor categoriilor de consumatori, indiferent de unde isi cumpara produsele, indiferent daca stau la masa sau in picioare in fata scenei. Un aspect interesant este egalitatea preturilor, intre magazin normal si restaurante. Produsele, cel putin bauturile, au acelasi pret peste tot; nu exista “pret de restaurant”… Pe de alta parte, ceva care nu mi-a placut nici in Ucraina, nici in Republica Moldova: nu se returneaza sticlele! Cel putin pe plaja, la sfarsitul unei zile, se aduna munti de sticle de bere aruncate, probabil tone de deseuri de sticla care ar putea fi valorificate mult mai usor prin returnare.

Captivat fiind de vocile absolut divine ale pustoaicelor ce canta la karaoke, la un moment dat observ o namila de femeie, cu un cocktail in mana, dansand pe langa mine cu un zambet tare interesant. Este putin mai plinuta, dar mult mai inalta, fata de “standardul” cu care sunt eu obisnuit Intram imediat in vorba, cu mentiunea ca in prima jumatate de ora nu ne putem intelege absolut deloc, pana cand ne intalnim cu niste prieteni de-ai ei, moldoveni, care reusesc intr-un final sa ne traduca. Este o rusoaica venita de la 2800 de kilometri departare, impreuna cu o prietena mai “maruntica”, din orasul Perm’ din zona Muntilor Ural. Seara se incheie in compania lor, cu promisiunea de a ne vedea si a doua zi, pe plaja, dupa intoarcerea mea de la Odesa!

Din nou e dimineata, din nou sunt pe peronul garii Bugaz, de data asta pentru a lua trenul in sens invers fata de ziua precedenta. Odesa, destinatia de azi, este cel mai mare port maritim al Ucrainei la Marea Neagra si un oras de 4 ori mai mare decat Constanta, ca numar de locuitori. Din cauza orarului trenurilor si a timpului relativ mare de parcurs, mi-am rezervat numai 2 ore pentru vizitarea orasului, fiind constient ca n-o sa am timp sa-l vad chiar pe tot. Daca in urma cu doua saptamani, paraseam pentru prima oara spatiul Uniunii Europene, astazi inregistrez o noua “premiera”: pasesc pentru prima oara pe teritoriul de dincolo de Nistru, adica in afara granitelor istorice estice ale Romaniei Mari! Aproape imediat dupa plecarea din statia Bugaz (Zatoka-centru), trecem podul mobil de peste Nistru, ce leaga regiunile istorice Basarabia si Transnistria (a nu se confunda cu republica separatista de azi). Pentru cine este atent, la contactul dintre Limanul Nistrului si Marea Neagra se poate observa de pe pod fenomenul “intalnirii” celor doua mase de apa cu proprietati fizice si chimice diferite – in cazul de fata, salinitatea!

De-a lungul statiunii Zatoka (dupa gara Bugaz – denumirea turceasca), trenul mai opreste de inca 6 ori: la Sonyachna, Druzhba, Morska, Lymanska, Karolino-Bugaz, Studentska. Halta Morska se afla la nu mai mult de 50 de metri de tarm, astfel ca poti cobori din tren direct pe nisip, iar de acolo – direct in cort sau in apa! Morska este si zona in care se campeaza direct pe plaja, cam ca la 2 Mai sau Vama Veche, fara restrictii evidente in acest sens. Pentru sejurul de anul viitor, imi propun sa vin direct aici, macar o zi sau doua. Dincolo de Studentska, linia ferata se desparte de zona litorala, ocoleste limanul Sukhyi, pe malul caruia este asezat orasul Illichivs’k, apoi intra in Odesa prin zona industriala, unde trenul mai opreste de cateva ori.

Nici nu apuc sa ma dau bine jos din tren, ca deja raman tintuit locului pe peron! Asta e Ucraina la care ma asteptam! Gara de la Odesa a fost construita intr-un stil arhitectural aproape megalomanic, dar de bun gust, sovietic. In partea opusa cladirii principale, in largul peroanelor, se observa ansamblul rezidential cu blocuri de 24 de etaje Chudo-Gorod (orasul fermecat), care completeaza cu succes peisajul antropic din zona centrala a Odesei. Interiorul garii nu se lasa cu nimic mai prejos, ba chiar invita turistul la fotografiat. Este gara cu cel mai bun sistem de iluminare naturala, din cate am vazut pana acum.

Inca de la iesirea din gara, orasul ne intampina cu un scuar foarte frumos amenajat, pe fundal fiind cladirile istorice extrem de bine pastrate. Pe sub arterele principale s-a construit un pasaj pietonal cu nu mai putin de 7 iesiri… Undeva in stanga, pe Soseaua Pantelimon (a Odesei) se zaresc si turlele Bisericii Manastirii Sfantul Pantelimon, in prezent in curs de restaurare. Imediat recunosc si vestitele tramvaie poloneze Tatra, prezente la datorie si in Ucraina. Gandindu-ma la Adina, o prietena care colectioneaza bilete de transport in comun din orase, imi propun ca obligatoriu sa dau si o tura cu unul dintre tramvaie, special ca sa-i completez inventarul

Urmatorul obiectiv pentru mine este… plaja. Numai eu stiu cum voi reusi sa ajung, fara harta, de la gara centrala. Intrebarea este simpla: “na pliaj, na pliaj” Dupa modelul Bilgorod Dnistrovskii, unde am nimerit prin cateva curti interioare de fabrici inainte sa ies cu succes la cetate, apuc si astazi pe cateva alei intortocheate ale Odesei, strauindu-ma sa tin directia corecta. Sunt aproximativ 2 kilometri intre gara si plaja. Putin mai dificila este orientarea dupa iesirea de pe Soseaua Pantelimon, dar nu imposibila. In curand incepe coborarea spre tarm, prin urmare – tot inainte, in jos! Pe traseu, zaresc niste masinarii colorate “zburand” usor pe deasupra versantului dinspre mare. Gata, azi ma dau cu telegondola! Va jur ca nici pana in ziua de azi nu am calcat in telegondola noastra de la Mamaia si nici nu am de gand, pentru ca duce de nicaieri pana nicaieri… In schimb, cea din Odesa ajuta turistii sa urce intr-un timp mai scurt si la un pret modic versantul destul de greoi dintre plaja principala si centrul orasului, oferind si o perspectiva deosebita.

Plaja din Odesa seamana izbitor cu cea din Constanta, fiind “sugrumata” de sezlonguri si terase private, fara prea multe spatii libere. In schimb, calatoria cu “telegondola” se dovedeste a fi o adevarata aventura “Cabinele” sunt vechi, foarte inguste, vibreaza, le ia vantul, iar din cand in cand ai senzatia ca bat spre incetinire, cu cat te ridica mai mult deasupra padurii. Este o experienta interesanta. Cu toate ca panourile de avertizare ma invita respectuos sa iau un loc in timpul deplasarii, trec peste toate emotiile (numeroase) si incep sa fac poze. Odesa a fost o aventura. Atentie, trenul dintre Odesa si Bilgorod Dnistrovskii, via Bugaz, este operat de catre o companie privata ucraineana, astfel ca orarul liniei nu apare pe tabloul principal. Cu putin noroc, veti gasi pe cineva la informatii care sa stie si ceva engleza…

Asta este si seara plecarii din Zatoka. Cu multa parere de rau, imi iau la revedere de la Olga, rusoaica cu care mi-am petrecut cele mai recente doua seri de pe litoral Asta numai eu puteam s-o cred! Olga se ofera sa ma conduca pana spre “autogara”, numai ca autocarul meu pleaca tocmai la 11 noaptea, ora este abia 8, iar rudele ei la care a venit in vizita stau la numai cateva blocuri distanta… Rusii au o bautura alcoolica traditionala, cu care am fost si eu servit cu generozitate, inainte de lungul drum spre casa. In aceasta zona, vodka se serveste impreuna cu rosii crude, abia culese din gradina, rezultand o versiune mai naturala si mai gustoasa a cocktailului “Bloody Mary” pe care il mai gasiti prin cluburi si baruri… Oamenii astia stiu sa bea, iar produsele lor sunt de calitate!

In autocarul Zatoka-Chisinau, nimeresc langa o frumoasa eleva de clasa a 9-a din Republica Moldova, cu care impartasesc fotografiile. Matusa cu care a venit la odihna stie romaneste, dar refuza sa-si etaleze cunostintele Imi iau si eu angajamentul de a invata in cel mai scurt timp limba lui Tolstoi. Dimineata zilei de marti, 20 august, ma gaseste pe o banca din parcul Catedralei din Chisinau. Prima masina spre Bucuresti este tocmai la 8, suficient timp pentru a savura un rasarit in capitala Moldovei. Am ajuns si la mare anul asta

La marginea complexului studentesc Belvedere, la cativa metri de caminul A7 si de stadionul Sportul Studentesc, se afla singurul tunel din perimetrul Bucurestilor care a fost clasificat monument istoric de categoria B (importanta locala). Acesta se conecta odata la conacul Golescu-Grant (astazi centru de plasament), reprezentand o iesire de urgenta dintr-un tunel de refugiu construit o data cu prima casa boiereasca, la inceputul secolului XIX. La vremea respectiva, tunelurile de refugiu erau “la moda” in preajma marilor resedinte boieresti si se racordau direct la pivnite si beciuri. Puteau fi folosite drept cai secrete de acces, deosebit de sigure. Miturile urbane spun ca un astfel de tunel, cel de la conacul Golescu, ar fi comunicat cu subteranele palatelor Mogosoaia si Cotroceni. Oricum, aceasta iesire de urgenta prezinta valoare istorica, fiind din pacate abandonata si lasata “prada” deseurilor pe care le mai “uita” studentii din campus.

Gura de acces a tunelului se afla undeva in partea superioara a taluzului consolidat cu beton de langa caminul A7. Acesta are o diferenta de nivel de aproximativ 2 metri, rezultata din constructia caminului – in anul 2007. Nimeni nu s-ar putea gandi ca atat de aproape de caminele moderne si relativ noi s-ar putea afla un asemenea obiectiv, vechi de doua secole. Practic, tunelul a fost pus intr-un real pericol de surpare in timpul santierului, “salvarea” lui constand in pozitia fata de gardul conacului (nici 1 metru). In mod inexplicabil, din delimitarea cadastrala a centrului de plasament din Sectorul 6 (care detine si conacul) a rezultat ca gura tunelului se afla in afara gardului, prin urmare acesta a “ajuns” in incinta noului campus universitar. Ignoranta din timpul constructiilor a facut ca portalul sa fie aproape complet colmatat cu pamant, astfel ca intrarea se poate face numai pe spate sau pe burta. Imediat patrundem intr-o “sala” rotunda cu diametru mic (putin peste 1 metru), de unde suntem nevoiti, tot in mersul piticului, sa facem stanga, apoi dreapta, reluand directia initiala nord intr-o curba usoara. Conform schitei de pe imaginea satelitara si a masuratorilor (linia rosie), tunelul ar fi masurat peste 40 de metri, daca il socotim intre accesul din campus si beciul conacului. Astazi, din cei 40 de metri mai pot fi parcursi maxim 15, din cauza colmatarii cu pamant si deseuri.

Prezentul material va este pus la dispozitie cu propunerea, catre cititori, de colaborare in vederea ecologizarii si igienizarii tunelului de refugiu (partea accesibila) prin extragerea din interior a pamantului care l-a colmatat si a deseurilor. Pentru aceasta, este nevoie de o aprobare de la administratia campusului, precum si de echipament adecvat (lopeti, salopete, manusi si masti de protectie, saci menajeri) si forta de munca! Galeria este ingusta si nu permite decat accesul unei singure persoane, astfel ca ecologizarea se poate face doar in “schimburi”.

Ne aflam in cartierul Regie-Belvedere, el insusi un potential obiectiv turistic, constituit din doua parcelari de locuinte ce au fost amenajate in preajma anului 1914, pentru angajatii CFR si Manufacturii de Tutun. Toponimul Regie provine de la Regia Monopolurilor Statului, autoritate ce dispunea de aceste cartiere muncitoresti. Campusul universitar (construit intre 1961 si 2007) a imprumutat toponimul Belvedere chiar de la parcelarea destinata muncitorilor de la Manufactura de Tutun, delimitata si parcursa astazi de strazile Chibzuintei, Pavel Zaganescu, Regiei, Cristian Pascal, Vasile Burla, Ing. Nicolae Teodorescu, Scaeni, Carvunarilor, Locotenent Zalic. La randul ei, parcelarea a imprumutat acest toponim de la Palatul Belvedere, care nu este altul decat conacul Golescu-Grant. Dincolo de strada Cristian Pascal, la est de actualele camine, putem vizita parcelarea CFR-Grant, cu strazile Tibles, Adrian Fulga, Radna si Boisoara, care a fost destinata initial muncitorilor de la CFR si familiilor acestora.

Incepand cu anul 1929, locuitorii cartierului Regie-Belvedere-CFR au pus mana de la mana si au ridicat actuala biserica a parohiei Belvedere C.A.M., finalizata in anul 1940 si aflata astazi la intersectia strazilor Carvunarilor si Locotenent Zalic. Din punct de vedere arhitectural, biserica (proiectata de arh. Ioan Traianescu) este considerata o copie fidela, dar la scara mai mica, a Catedralei Mitropolitane din Timisoara si este considerata unicat in Bucuresti (conform istoricului de pe site-ul oficial al Parohiei).

Dintre orasele „tinere” declarate la inceputul acestui secol in judetul Ilfov (2005), Chitila a avut cel mai spectaculos parcurs din punct de vedere al dezvoltarii ca localitate urbana. In numai 10 ani, din 2002 pana in 2012, populatia orasului a crescut de la 12.000 la 14.000 de locuitori, o mare parte dintre noii veniti locuind in complexele rezidentiale realizate incepand cu anul 2007. Chitila este in 2013 un veritabil oras european, cu un imens potential de dezvoltare turistica. Poate concura cu succes, din punctul de vedere al obiectivelor turistice si al spatiilor verzi, cu vecinii Bucuresti si Mogosoaia. Sa cunoastem, asadar, orasul-satelit al Bucurestilor, situat in partea de nord-vest, de o parte si de alta a magistralei feroviare dintre Bucuresti si Ploiesti. Acesta este al treilea episod din seria dedicata localitatilor vecine capitalei.

Orasul Chitila ne intampina inca de la gara cu un iz urban, cladirea fiind renovata, iar peroanele si caile de rulare fiind reabilitate, in timpul marelui proiect de modernizare a magistralei. Locuri numai bune de vizitat exista si de o parte si de alta a caii ferate, dar noi vom incepe cu zona centrala si nord- estica, lasand mai pe final „cireasa de pe tort” de dincolo de drumul de fier…

Centrul Chitilei, aflat la drumul national spre Targoviste, impresioneaza prin aspectul citadin, ”insuflat” in principal de cartierul german de blocuri cu 4 etaje, construit incepand cu anul 2007 si care inca se mai extinde. Centrul „civic” al Chitilei ar putea fi considerat la intersectia Soselei Banatului (drumul national) cu strada Pacii, care face legatura intre gara si parcul orasenesc de pe malul Colentinei. Tot aici se afla biserica cea mare (Parohia 1) si supermarketul, cel mai mare din oras, si tot aici se organizeaza in mod obisnuit zilele orasului.

Din aceasta intersectie, daca urmam strada Pacii spre nord-est, ajungem in cateva minute in parcul dendrologic, amenajat la standarde europene incepand cu anul 2011, cel mai mare si mai frumos parc al orasului. Localizarea acestuia nu putea fi una mai potrivita decat pe malul drept al Colentinei (Lacul Chitila), la liziera padurii. Denumirea parcului provine de la amenajatarea pe spatiul verde a unei adevarate gradini botanice, sub fiecare arbore fiind „plantata” o placuta de identificare a acestuia. Indreptandu-ne spre padure, vom identifica foarte usor cei trei stejari seculari de pe malul Colentinei, celebri in Chitila. Mai departe, putem ajunge chiar spre Mogosoaia, in zilele mai uscate, prin padure si pe malul lacului. Drumul este la un moment dat intrerupt de o proprietate privata care poate fi insa ocolita.

Totusi, Chitila mai are si un centru „istoric”, putin mai spre nord-vest fata de centrul civic amintit, reprezentat de giratoriul cu vechea sosea de centura a Bucurestilor (Soseaua Chitila-Mogosoaia), care a functionat timp de multi ani ca segment din centura, pe vremea cand actualul inel al capitalei era neterminat. In vecinatatea acestui scuar intalnim primaria, alaturi de principalul obiectiv turistic cultural-istoric din zona centrala: Biserica Sfantul Ioan Botezatorul, construita in anul 1913.

Suntem in vatra fostului sat Chitila, care si-a luat numele de la un termen bulgaresc, kitila, semnificand locul de peste ape. De aici, avand o harta buna in fata, putem urma Soseaua Chitila-Mogosoaia pana la intersectia cu strada Martha Bibescu, careia deloc intamplator nu i s-a acordat acest nume. Aceasta „deserveste” malul stang al Colentinei ,chiar „vizavi” de domeniul Palatului Mogosoaia, care poate fi vazut si fotografiat numai daca localnicii care si-au cumparat teren chiar pe malul lacului va dau acordul de a intra pe proprietatile lor. Din pacate, casele destul de impunatoare din cartierul Martha Bibescu obtureaza panorama spre Palatul Mogosoaia, dar micile petice de teren ramase neconstruite si neimprejmuite ne pot oferi cate o surpriza din loc in loc. In plus, unele constructii par destul de interesante ca arhitectura.

La intoarcerea pe Soseaua Chitila-Mogosoaia, tot cu o harta buna si cu un minim de simt al orientarii, pu tem intra in padure ca sa ajungem pe malul lacului Chitila, realizand astfrel un circuit interesant care ia sfarsit in parcul dendrologic si mai apoi in centru sau la gara. Chitila nu este un oras chiar atat de mare, iar orientarea este relativ usoara.

Sa revenim, asadar, la gara „centrala” a orasului, pentru a trece calea ferata (prin pasajul pietonal, cum se recomanda), spre cartierul Rudeni, un sat inglobat. Presupunand ca am parcurs deja traseele descrise mai sus incepand mai de dimineata, suntem deja trecuti bine de miezul zilei, mai ales daca avem si Soare care sa ne imbie la o plaja pe malul lacului. Asa ca excursia catre Fortul Chitila, cel mai accesibil din centura de fortificatii si – potential – principalul obiectiv turistic al orasului Chitila, trebuie sa inceapa cu minim 2 ore inainte de lasarea intunericului. De la gara pana la fort sunt aproximativ 1,5 kilometri, iar o vizita integrala a lui poate dura pana intr-o ora. Cum trecem pe sub calea ferata prin pasajul din dreptul garii, va trebui sa abordam spre sud-vest una dintre strazile Mihai Eminescu si Vasile Parvan, paralele. Ambele artere ajung pe Strada Cartierului, pe care va trebui sa o urmam spre sud-est, la stanga, pana la punctul de lucru al REMAT Bucuresti, deloc greu de identificat. De altfel, am mai descris o data accesul la fortul Chitila, in articolul despre centura de fortificatii. Cum ajungem la REMAT, ocolim terenul companiei pe un drum neasfaltat prin stanga, urmand ca tot pe partea stanga sa zarim intrarea principala in fort. Principalul punct de reper al intrarii este reprezentat de un sir de plopi, care sunt vizibili de la mari departari.

Fortul I Chitila (care acum a fost redenumit in mod abuziv „mina 9 Limani”) este primul obiectiv finalizat din centura de fortificatii a Bucurestilor, realizata la sfarsitul secolului XIX de catre regele Carol I in colaborare cu generalul si arhitectul belgian Henri Alexis Brialmont, care deja fortificase la vremea respectiva orasele Liege si Anvers. Totodata, este si singurul fort din cele 36 (32 existente astazi) pentru care s-au respectat planurile originale de constructie, unicat in lume! Interiorul fortului este insalubru, dar interesant, acesta fiind in cea mai mare parte abandonat. Obligatoriu ne trebuie o lanterna pentru a putea sa-l parcurgem chiar pe tot. Numai portiunea din spate, a contraescarpei, este utilizata de catre o firma ca depozit, iar accesul in zona nu este recomandat.

Fortul Chitila este un obiectiv turistic numai pentru cei pasionati de aventura. Reabilitarea fortului ar „arunca” orasul Chitila pe harta mondiala a turismului, prin potentialul sutelor de metri de galerii si al zecilor de camere din fortul construit acum 120 de ani.

Traseu propus (41 de kilometri): Herasti – Hotarele – Isvoarele – Teiusu – Mironesti - Comana – Mihai Bravu – Uzunu – Crucea de Piatra (Calugareni). Indicative de urmat: DJ 401 – DN 5A – DJ 411 – DJ 603 – DN 5 (E70,E85).

Atentie! Traseul propus se dedica exclusiv biciclistilor / pietonilor! Traseul nu este practicabil cu autovehicule, datorita nerealizarii strapungerii DN 5A intre Teiusu si Mironesti!

schita traseu; click dreapta/mijloc pentru marire

Judetul Giurgiu de astazi impresioneaza calatorul curios din fire, atat prin cadrul natural deosebit fata de vecinatati, cat si prin incarcatura cultural-istorica, aproape uitata, dar atat de fascinanta… Traseul pe care urmeaza sa-l parcurgem acopera de fapt un drum de legatura intre doua foste judete istorice interbelice ale Regatului Romaniei: judetul Ilfov (plasele Vidra si partial Budesti) si judetul Vlasca (plasa Calugareni). Limita dintre ele era materializata cel mai probabil de calea ferata Bucuresti Filaret – Giurgiu, de liziera Padurii Comana (parcul natural de astazi) si de Padurea Mironesti, pana spre localitatea Prundu.

Partea estica a judetului Giurgiu de astazi reprezinta o extindere administrativa a judetului interbelic Vlasca spre est, acoperind plasa Vidra in intregime si bucati din vestul plasilor Budesti si Oltenita. Spre exemplu, satul Herasti facea parte din plasa Budesti, in timp ce la Hotarele se trecea in plasa Vidra. Localitatile Gostinari si Mironesti erau in plasa Vidra, iar Comana, Mihai Bravu si catunul Crucea de Piatra erau in plasa Calugareni, judetul Vlasca. Stema de astazi a judetului Giurgiu, prin cele patru “cartiere”, aminteste atat de cadrul natural (cei trei stejari – stema heraldica a judetului Vlasca – simbolizand Codrii Vlasiei), cat si de semnificatia istorica a locurilor (Batalia de la Calugareni contra turcilor), pozitia strategica a judetului (navigatia pe Dunare) si descendenta latina a locuitorilor.

Punctul de plecare in traseul nostru este centrul satului Herasti, situat la 30 de kilometri de Piata Sudului din Bucuresti, 13 kilometri de gara Budesti (calea ferata Titan Sud-Oltenita) si 37 de kilometri de Oltenita. Tot la Herasti se mai poate ajunge si pe ruta Aparatorii Patriei – Berceni – Dobreni – Valea Dragului, prilej cu care putem face un popas la ruinele curtii boieresti de la Dobreni, pe care le-am cunoscut intr-un articol anterior. La Herasti, in extremitatea estica a judetului Giurgiu, vizitam ansamblul conacului Udriste-Nasturel, o expozitie transformata in sectie a Muzeului Taranului Roman din Bucuresti.

Conacul de la Herasti, sau “casa de piatra” cum i se mai spune, a fost construit in secolul XVII, in timpul domniei lui Matei Basarab, din piatra slefuita. Mosia fratilor Nasturel se numea Fieresti sau Fierasti, probabil dupa ocupatia principala a locuitorilor din zona. Pentru vremea respectiva, casa era un unicat in arhitectura romaneasca, asa cum aflam de la autoarea Viorica Petrescu, atat prin materialele de constructie, cat si prin distributia in plan a camerelor. Logofatul Udriste Nasturel a construit palatul dupa o calatorie in Italia, de unde cel mai probabil a “furat” ideile. Din ziarul Adevarul aflam ca un oaspete de seara a comparat arhitectura conacului cu cea “a francilor”. Provenienta ancorelor expuse in curtea muzeului este oarecum disputata. Cel mai probabil, acestea au fost construite de catre fierarii locului, urmand probabil a fi vandute in targul de la Giurgiu, navelor care tranzitau Dunarea. Legendele locale vin insa cu idei deosebit de fanteziste si imposibil de dovedit stiintific… Cert e ca se incadreaza excelent in decorul unui judet prin excelenta dunarean. Interiorul conacului este transformat in expozitie de obiecte vechi. Gard in gard cu muzeul se afla si biserica monument istoric, ctitorita de Elena Doamna in anul 1644, in pridvorul careia putem admira o genealogie a familiei Nasturel, scrisa cu litere chirilice.

Incheiem vizita “Muzeului Taranului Roman” din Herasti, si ne pregatim pentru cei peste 40 de kilometri care ne asteapta pana la Calugareni. Pentru a finaliza aceasta tura cu succes, cel mai bine este sa lasam masina acasa si sa alegem bicicleta, pentru ca altfel vom fi nevoiti sa ne intoarcem inca de la jumatatea drumului. In fond, daca venim eventual de la Bucuresti, putem merge cu trenul pana la Budesti (sunt acceptate si biciclete), de unde spre Herasti avem numai 12 kilometri. Pornim asadar spre sud, spre localitatea Hotarele, fata de care ne despart 4,5 kilometri. Nu putem ajunge la Hotarele inainte de a trece Argesul, pe unul dintre cele doua poduri – cel nou sau cel vechi – acesta din urma fiind proiectat de insusi inginerul Anghel Saligny, recunoscut pentru capodopera de la Cernavoda!

Podul cel vechi se afla acum in conservare si accesul cu autovehicule este nerecomandat. O data ajunsi la Hotarele, incepem cea mai frumoasa parte a traseului din punct de vedere peisagistic: urcarea si strabaterea mai apoi a terasei de pe partea dreapta a Argesului, mai inalta cu circa 50 de metri fata de malul stang, care permite deschiderea unor panorame incredibile spre satele de la sud de Bucuresti si chiar asupra Bucurestilor, intr-o zi senina! Si aici intalnim o biserica-monument istoric, Biserica de zid, ctitorita in anul 1891. Ajunsi in centrul localitatii, cotim la dreapta, spre vest (DN 5A), pentru a strabate inca 5 kilometri pana in comuna urmatoare, Isvoarele, detasata recent din comuna Hotarele. De aici, ne angajam pe o varianta a DN5 care se infunda pentru masini, transformandu-se ulterior in poteca.

Toponimul comunei Isvoarele difera de cel al unei comune din partea central-sudica a judetului, Izvoarele, printr-o singura litera. Totusi, satul component al comunei Isvoarele se numeste tot Izvoarele! Este bine ca atunci cand le cautam pe harta, sa nu facem aceasta confuzie de nume. Satul Izvoarele nu este deloc intamplator denumit in acest fel. Din versantul abrupt al Argesului, care se inalta spre sud cam cu 40-50 de metri peste noi, apar la suprafata zeci de mini-cursuri de apa, dintre care o buna parte au ajuns sa fie captate si aduse in fantanile publice de la sosea sau din preajma acesteia. Satul Izvoarele (comuna Isvoarele) este recunoscut in judetul Giurgiu – si probabil in toata Romania – prin suita de fantani care, pe langa utilitatea lor publica, au ajuns adevarate monumente de arta, prin preocuparea unui mester local care le-a pictat cu motive traditionale, istorice, crestine si culturale. Asa se face ca pe zidurile celor 9 fantani pictate de la Isvoarele putem admira scene din Biblie, scene de razboi, din timpul prelucrarii strugurilor sau chiar romantice!

In fapt, fantanile de la Isvoarele impresioneaza prin doua aspecte: arhitectura si arta plastica. Acestea amplaseaza satul inclusiv pe harta capodoperelor arhitectonice in materie de fantani (asa de multe pe o suprafata atat de restransa). Preotul paroh al satului, cat si locuitorii, nu stiu sau nu vor sa ne spuna numele pictorului, mentionand ca este “cineva din Hotarele”. Majoritatea celor 9 fantani sunt asezate de-a lungul soselei principale, dar 3 dintre ele trebuie cautate si adiacent. Din pacate, picturile s-au deteriorat de-a lungul anilor.

La intrarea in sat, ne intampina fantana Izvorul Iubirii (nr. 1), a carei pictura aproape erotica reprezinta intalnirea unui luptator in armura care poposeste la fantana, unde intalneste o tanara ceva mai lipsita de prejudecati care ii ofera un ulcior cu apa. Cateva sute de metri mai in fata, o alta preocupare traditionala a locuitorilor este relevata atat de sugestiv pe Fantana lui Bachus (nr. 2): un culegator de vie care se odihneste la amiaza sprijinit pe butoiul pe care tocmai l-a intesat cu roadele muncii. Urmeaza, in centru, fantana a 3-a, care a dat probabil si numele comunei: Isvoarele Luminii, o imbinare placuta de culori, “acompaniata” de versuri eminesciene si chiar de chipul marelui poet. Fantana a 4-a Izvorul Tamaduirii se afla in spatele parohiei satului, iar pictura aminteste de scena biblica a prezentei lui Iisus in gradina Ghetsimani. A 5-a fantana de pe traseu, aflata la cativa metri sud de sosea, este Fantana Indreptarii, reprezentand o icoana cu Iisus Hristos tinand cartea cu Cele Zece Porunci, alaturi de un mesaj al ctitorilor, datat 1929.

Fantana a 6-a, poate cea mai spectaculoasa, este inchinata Sfintei Treimi si o putem intalni la 100 de metri nord de DN5, la intersectia a 3 artere secundare ale satului. In extremitatea stanga a picturii observam si mesajul “In memoria lui Negut”… Urmeaza fantana Roua Nemuririi, a 7-a din seria de la Izvoarele, in care este reprodusa cu pensula o scena de razboi, nu ar fi exclus sa fie chiar Batalia de la Calugareni. Fantana a 8-a ne va readuce in sfera traditiei vinicole, prin reproducerea unei etape din procesul de realizare a vinului: strivirea strugurilor cu picioarele goale… Catre iesirea din sat, a 9-a si ultima fantana, Lacrima credintei, ne poarta inapoi in vremurile razboaielor, ilustrand o troita cu un izvor din care se adapa ostasul in armura alaturi de calul sau si de una dintre femeile satului care se roaga pentru el si pentru patria sa. Este poate cel mai incarcat si mai diversificat tablou, combinand doua motive regasite la Izvoarele – religia si razboiul.

Fotografiile marite sunt disponibile pe un album special distribuit in Picasa!

Parasind satul Izvoarele, urcam din greu versantul Argesului, catre al doilea sat al comunei Isvoarele, Teiusu, redenumit astfel in timpul comunismului, spre a omite din toponimia locala vechea denumire mai putin fericita, Ciumati, inspirata probabil de o epidemie declansata in Evul Mediu. Batranii acestor locuri se vor referi la acelasi sat prin ambele toponime. Drumul incepe deja sa se strice, asfaltul devine din ce in ce mai rar si plin de cratere, pana cand dispare de tot. Teiusu este un sat rasfirat de-a lungul drumului national 5A, cale de 1 kilometru, pe terasa inalta a Argesului. Incep panoramele spre nord, catre zonele mai joase ale Campiei Vlasiei si catre Bucuresti. De la Hotarele pana aici sunt 8 kilometri si ne aflam in punctul terminus al traseului posibil cu masina. Cale de 2 kilometri, traseul este accesibil numai cu piciorul, pe langa bicicleta!

Treptat, dupa inca 1 kilometru, drumul neasfaltat intra intr-o padurice si devine poteca, o poteca afectata pe alocuri si de tractoarele care mai transporta lemn. Suntem in coborare usoara, catre unul din afluentii de mica lungime ai Argesului din zona Mironesti. Dupa alt kilometru (de urcare usoara) ajungem iar pe terasa, unde pe dreapta drumului (nord) observam o ferma parasita, iar pe stanga o gospodarie locuita. In curand incepem iar coborarea, una mai accentuata de data asta si cu mult noroi in perioadele umede, astfel ca se recomanda atentie maxima la bicicletele care nu sunt echipate anti-noroi. Pamantul poate intra in mecanismul de franare si la schimbatoarele de viteze, avariind serios sistemele de trasmisie. Ajungem intr-un tarziu in lunca Vaii Mironesti, insosita de o poiana splendida unde putem face un meritat popas. De aici, la 500 de metri in sus se zareste satul Mironesti, apartinand de comuna Gostinari. Drumul se mai largeste putin si in cateva minute, la capatul pantei din sat, cotim la dreapta pe ulita principala. Oricat de greu ar fi de crezut, acesta este de fapt drumul national 5A! Este un drum desenat numai pe hartie, deoarece autoritatile nu au avut timp sa realizeze adevarata strapungere si modernizare intre Isvoarele si Falastoaca (unde reincepe asfaltul).

Satul Mironesti ne va impresiona, pe langa valoarea istorica, prin atmosfera deosebit de linistita si prin simplitatea gospodariilor. Mironestii se numeau inainte Coiani, iar denumirea actuala a capatat-o in anul 1926, de la boierul Mironescu, ce avea in stapanire cea mai mare parte din mosia satului. Ne intoarcem in timp cu cel putin cateva zeci de ani. Cocotat fiind pe varful terasei Argesului, la Mironesti nu ajunge niciun drum asfaltat. Legatura cu resedinta Gostinari, de 11 kilometri, este nemodernizata, iar ocolul se face tocmai pe la ecluza de la Falastoaca! Totusi, primarul de la Gostinari s-a ambitionat si s-a indeplinit partea lui de datorie: a realizat o “insula” de modernitate, asfaltand ulita care face legatura intre scoala satului si casa dascalului, aproape de drumul “national”. Monumentele istorice de la Mironesti sunt concentrate la marginea terasei Argesului, chiar aproape pe buza versantului, in extremitatea nord-estica. Aici intalnim ce a mai ramas din ruinele palatului lui Constantin Cantacuzino, de pe locul fostei resedinte a voievodului Radu Serban. Peste drum, se afla biserica Schitului Mironesti, unul dintre asezamintele apartinatoare Manastirii Comana (la fel ca schitul Gostinari).

Ruinele palatului voievodal abia se mai disting prin vegetatie si recent au fost imprejmuite si semnalizate de catre primarie. In schimb, biserica, monument istoric de la 1671, ctitorita de Elena Cantacuzino, isi pastreaza arhitectura originala. Incepand cu anul 2011, Manastirea Comana a intemeiat Schitul Mironesti, de maici. Ne aflam poate in cel mai frumos punct de belvedere asupra celuilalt mal al Argesului, in zilele mai senine zarindu-se destul de clar cladirile emblematice inalte ale Bucurestiului! In prim-plan, imediat peste Arges, se poate observa si mai clar ruina bisericii Schitului Gostinari, rasarind dintre casele satului omonim. In cazul in care am ales sa efectuam tura in doua zile, Mironesti este locul ideal pentru a innopta, alegand intre cortul personal si satenii primitori.

Suntem pe la jumatatea drumului si inca departe de “civilizatia” cu care ne-am obisnuit. De la Mironesti, drumul national neasfaltat, dar accesibil totusi cu orice masina, continua spre vest cale de 3 kilometri, pana la intersectia cu DJ 412. Aici, daca facem la stanga, ajungem la Prundu, iar la dreapta (nord) ne orientam atat catre Falastoaca si Gostinari, cat si spre Parcul Natural Comana! Dupa numai 400 de metri de mers catre nord, ajungem la a doua bifurcatie. Din acest punct, drumul national 5A continua spre nord-vest si ajunge tocmai la Adunatii Copaceni. Imediat mai jos este si bifurcatia DJ 412, catre trece Argesul pe unicul pod utilizabil din zona, catre centrul satului Gostinari si mai apoi Campurelu, Dobreni. Aceasta este o varianta de “retragere” mai rapida din traseu, cu vizitarea ruinelor de la Gostinari si Dobreni, pe care le-am mai prezentat aici pe blog, intr-un articol dedicat imprejurimilor capitalei.

Totusi, va propun sa continuam drumul catre “piesa de rezistenta” a traseului, poate si cea mai cunoscuta dintre obiectivele de astazi. De la intersectia DN 5A / DJ 411 pana in satul Comana mai sunt 6 kilometri, traversand si o aripa destul de pitoreasca a Parcului Natural. Tot de la aceasta intersectie ne miscam ceva mai bine, pentru ca reapare si asfaltul! Localitatea insasi face parte din aria protejata, cu tot cu intravilanul. Comuna este cunoscuta indeosebi datorita celor doua mari obiective turistice din arealul ei: Manastirea Comana, dintre cele mai frumoase si mai vizitate manastiri din Romania si indeosebi din jurul Bucurestilor, si Parcul Natural Comana, o arie protejata complexa ce conserva peisajul, vegetatia si fauna locala. Avand in vedere suprafata acestui parc natural, pasionatii pot petrece chiar si o saptamana in zona, in functie de scopul in care sosesc.

Sfanta Manastire Comana, aflata in 2013 intr-un an omagial al Sfintilor Imparati Constantin si Elena, are trecuti in pomelnic nu mai putin de 26 de ctitori, primul dintre acestia, in ordine cronologica, fiind Vlad Tepes Voievod. Manastirea cu aspect de cetate construita in 1461 de Vlad Tepes era situata in vremea aceea pe o insula ceva mai bine conturata decat ce se mai vede astazi. Practic intreg cartierul de case din jurul manastirii este astazi pozitionat intre cele doua brate in care se bifurca apa Neajlovului, definind chiar un ostrov, adica o bucata de pamant inconjurata de apele unui rau. Totusi, acestea sunt astazi ceva mai retrase decat acum 600 de ani. In incinta trebuie neaparat sa vizitam, pe langa biserica, mausoleul eroilor (perioada interbelica), muzeul manastirii de la subsolul chiliilor, precum si exteriorul cetatii dinspre nord, adica malul drept al Neajlovului, amenajat pitoresc cu alei si bancute. Zidurile cetatii mai sunt pastrate numai pe partea de nord-est si est, in timp ce la nord-vest si la vest avem corpul de chilii in forma literei L. Zidul sudic nu mai exista, cu exceptia turnului clopotnitei, afla in prezent in curs de restaurare. Trebuie sa recunoastem inca un merit al asezarii monahale: are cel mai bine organizat si documentat site web dintre toate manastirile din jurul capitalei! Ii dam o nota buna initiatorului acestei pagini: buna treaba!

La Comana putem spune ca am ajuns in delta – la propriu. Pentru ca o buna parte din aria protejata este ocupata de Balta Comana, o suprafata de 1206 de hectare de apa amestecata cu vegetatie, in jurul raului Neajlov,  ce constituie rezervatie naturala separata in cadrul parcului si zona de protectie avifaunistica! Pasarelele pietonale amenajate peste drum de manastire servesc chiar amatorilor de fotografii sau pur si simplu pasionatilor de pasari, drept puncte de observatie. In rest, intre Comana si Calugareni, daca avem la dospozitie o barca si o autorizatie de la administratioa parcului, ne putem rataci in sutele de hectare de stuf. In afara de Balta Comana, o atractie deosebita este si padurea, pe care deja am traversat-o o data dinspre Mironesti si urmeaza sa o facem a doua oara, spre Mihai Bravu. Prin padure exista si trasee turistice marcate (ca la munte), majoritatea acestora fiind tematice (exemplu, rezervatia de ghimpe). Acestea pot fi parcurse si cu bicicleta in perioadele uscate.

Revenind la Comana, ne angajam pe drumul judetean 603, prin padurea deasa, spre localitatea Mihai Bravu. Asfaltul se pierde din nou si mai revine tocmai la intrarea in Uzunu, aproape de drumul european Bucuresti-Giurgiu. Asadar, urmeaza alti 14 kilometri de drum nemodernizat, dar de o frumusete rara, la inceput cu mici dealuri impadurite, apoi panorame largi. Trecem prin satul Mihai Bravu, cu un oarece grad de izolare din cauza lipsei unui drum asfaltat de acces. Vatra satului arata bine ingrijita, scoala si biserica fiind moderne. O data ajunsi la Uzunu, ne realaturam civilizatiei agitate, cat parcurgem soseaua nationala si europeana DN5 / E70 / E85. La Uzunu facem o ultima cotitura spre Bucuresti (nord), iar dupa numai 2 kilometri ajungem in satul Crucea de Piatra, apartinand de comuna Calugareni, cu o incarcatura istorica deosebita.

In vara anului 1595, Mihai Viteazul, in fruntea Tarii Romanesti si Principatului Transilvaniei, invingea Imperiul Otoman, care il avea drept conducator pe Sinan Pasa. In memoria acestui succes romanesc, domnitorul Serban Cantacuzino a ridicat in anul 1682 o cruce monumentala din piatra, care aproape doua secole mai tarziu urma sa fie acoperita cu o capela, un “chiosc” din piatra cum mai este numit in ziua de azi. Ansamblul constituie monument istoric de clasa A si este amplasat chiar langa sosea, pe partea vestica a acesteia, vizavi de biserica. In centrul satului Calugareni se afla si statuia lui Mihai Viteazul.

O panorama impresionanta asupra satului si imprejurimilor poate fi admirata de la noul monument al Bataliei de la Calugareni, o cruce din piatra cel putin la fel de inalta ca cea medievala, amplasata pe dealul de deasupra bisericii si vizibila usor din sosea. Este vorba despre o copie a unei cruci sculptate in perioada interbelica, datarea copiei fiind anul 1995, iar “ctitorul” ei fiind chiar fostul presedinte Ion Iliescu, ce a lasat pe o placuta si un mesaj de cateva randuri: ” Se cuvine sa cinstim gloria vesnica a marelui erou MIHAI VITEAZUL si sa aducem un pios omagiu ostenilor cazuti la datorie pentru neatarnare si pentru unitate nationala. Sa fim totdeauna veghetori la destinele patriei si demni de mostenirea lasata de strabuni”. Efortul pe care il facem pe treptele de acces la monument nu este zadarnic.

Incheiem traseul prin estul judetului Giurgiu in satul Crucea de Piatra (comuna Calugareni), aflat pe drumul european. De aici pana la Giurgiu mai sunt 30 de kilometri, tot atatia fiind si pana la Piata Eroii Revolutiei din Bucuresti.

Motivul pentru care scriu despre Transilvania este unul puţin diferit de obiectivul pe care mi l-am propus pe acest blog. V-am obişnuit cu locuri poate mai puţin cunoscute şi cu zone relativ slab circulate. Transilvania, însă, nu mai are nevoie de nicio prezentare. În acest material nu îmi propun nici pe departe să acopăr toate monumentele istorice lăsate moştenire de către saşi, românilor, să le îngrijească aşa cum ştiu ei mai bine… În mod sigur nu voi acoperi nici măcar esenţialul. Dar Transilvania a reprezentat întotdeauna pentru mine „cireaşa de pe tort”. Obiectivele ei au fost de regulă „anexe” la activităţile pe care le desfăşuram în mod curent în România, anume drumeţiile montane. Fie că veneam din Făgăraş, fie ca terminam un traseu atât de lung pe drumurile Apusenilor, fie că veneam chiar dinspre Orşova (staţiunea de cercetări geografice), cel puţin unul dintre obiectivele pe care urmează să le revedem aici a fost inclus pe loc, neplanificat, în turele de pe munte. O singură dată am plecat anume pentru vizitarea Transilvaniei central-sudice, fara bocanci în picioare şi fără cort in spate, bazându-ma doar pe noroc la cazare şi la autostop, între atâtea obiective propuse…

click dreapta / mijloc pentru marire

Dispunerea punctelor de pe harta Google Maps anexata poate că o să vă inspire şi ideea unui traseu legat, organizat, în circuit. Eu unul am vizitat obiectivele pe rând, ocazional. Câţiva dintre voi poate aţi trecut pe langa ele şi nu ştiaţi că există, deşi este puţin probabil. În mod sigur există obiective pe lângă care am trecut eu, fără să ştiu de ele. Ne vom completa, aşadar, unii pe alţii!

Sibiu

Visul oricărui român pasionat de ţara lui este să ajungă măcar o dată în viaţă în oraşul lui Hermann. Sibiul face parte din cele 7 oraşe medievale fortificate începând cu secolul XIII pentru a preveni invaziile tătare. Acestea au „botezat” şi denumirea germană a Transilvaniei medievale – Siebenburgen: Bistriţa, Cluj-Napoca, Sebeş, Sibiu, Mediaş, Sighişoara, Braşov. Dintre cele 7 mari oraşe fortificate, 5 se aflau în zona graniţelor provinciei şi alte două în zona centrală (Mediaş, Sighişoara).

O dată ajunşi la Sibiu, nu trebuie sa ratăm o vizită de cel putin o zi în cetatea medievală, circulată şi locuită astăzi, ca mai toate de la noi. De la gara centrală, apucând pe strada General Gheorghe Magheru, după nici 10 minute de mers pe jos pătrundem în centrul istoric şi ajungem în Piaţa Mare, de unde admirăm poate cea mai spectaculoasă panoramă a unui oraş săsesc, german, medieval. Culorile sunt dintre cele mai diverse, nu agreseaza ochiul şi sunt îmbinate armonios pe clădirile legate una de alta şi pe care poti să le „străpungi” numai prin pasajele înguste şi intime, unele în scări, ornate la capete cu portaluri. O dată ajuns în Piaţa Mare, este obligatoriu să urci în cele două cladiri-simbol ale oraşului, transformate în muzee, atât de înalte încât într-o zi frumoasă poţi admira întreaga depresiune submontană a Sibiului, cuibărită la poalele Făgăraşului şi Cindrelului. Prima dintre ele, prin care trece aleea de acces între Piaţa Mare şi Piaţa Mică, se numeşte Turnul Sfatului, amintind de rolul pe care îl avea acesta în cuprinsul celei de-a doua centuri de fortificaţii a Sibiului medieval. Era situat în imediata apropiere a primăriei (sfatului), fiind utilizat pe parcurs atât ca turn de poartă, cât şi ca foişor de foc. Cum trecem în Piaţa Mică, ne strecurăm pe faimosul Pod al Minciunilor şi ajungem în Piaţa Huet, dominată de cea mai înaltă clădire din oraşul vechi: Biserica fortificată Evanghelică. Saşii au devenit luterani o dată cu Reforma lui Martin Luther din secolul XVI, în prealabil aceştia practicând catolicismul în cadrul Ordinului Cavalerilor Teutoni. Teologia creştină Luterană a lăsat în Transilvania cele mai impunătoare şi mai rezistente biserici, acestea impresionând atât în exterior, prin contraforturile uriaşe, cât şi în interior, prin elementele stilului gotic, nelipsite niciunei biserici luterane de la noi. Turnul clopotniţei Bisericii Evanghelice din Sibiu este vizitabil. Daca răzbaţi pe multitudinea de trepte şi urci toate cele şapte etaje, ajungi la peste 70 de metri înăltime deasupra oraşului, de unde panorama care se deschide este greu de uitat. Ziceam „dacă” ajungi, pentru că există posibilitatea să te nimereşti la ultimul etaj, pe schela de lemn şi metal, tocmai atunci când „bate” ora exactă la ceasul din turn. În cazul acesta, pe lângă sunetul impresionant şi destul de puternic al clopotului de câteva tone, întreg etajul superior se va clătina cu tine, în ritmul bătăilor! Nu trebuie să te sperii, mişcarea este una normală şi chiar asigură stabilitatea turnului. Totuşi, trebuie sa stai bine cu echilibrul şi eventual să urci inainte de masă.

Slimnic

Suntem pe unul dintre cele mai vechi drumuri medievale transilvane, acela catre leagă două dintre cele şapte cetăţi fortificate: Sibiu şi Mediaş. În cazul absurd în care invadatorii tătari reuşeau să treacă de fortificaţia puternică a Sibiului spre nord, îi aştepta o nouă „surpriză” pe traseu: Stolzenburg. „Castelul mândru”, asa cum se traduce denumirea germană, reprezintă un avanpost al Sibiului, un fost oraş medieval construit special pentru apărarea drumului comercial ce lega Sibiul nu numai de Mediaş, ci şi de Sighişoara sau Bistriţa. Pe cel mai înalt şi mai apropiat deal faţă de drum, saşii au construit în secolul XIV fortificaţia cu turn-de-poartă, bastion, capelă şi o serie de contraforturi. Astăzi, au ramas zidurile exterioare şi o parte din capelă, consolidate în cadrul unui proiect de restaurare din anul 1959. Interiorul este transformat în muzeu, dar şi în gospodărie sătească, poate special amenajată pentru turistul curios. Astfel, strecurându-ne prin cetate în căutarea unor unghiuri mai potrivite pentru obiectivele fotografice, vom surprinde mai mult ca sigur unul, doi sau trei dintre iepurii de casă ce populează aşezarea şi care sunt tare fotogenici! Turistul amator de perspective fotografice poate beneficia şi de un „bonus” dacă încearcă, numai în preajma apusului, o ascensiune pe dealul aflat la est de cetate, puţin mai înalt, lipsit de vegetaţie înaltă.

Mediaş

Am ajuns prima oară la Mediaş în anul 2006, după o escapadă de vară în care s-au petrecut, pe rând, o ascensiune de câteva zile în creasta Făgăraşului, o tură nebună de o zi în Munţii Apuseni (Trascăul sudic) şi un ultim popas la festivalul medieval de la Sighişoara, în drum spre casă. Vizita mea a fost oarecum impusă de circulatia trenurilor dintre Teiuş şi Sighişoara, o parte dintre personalele de atunci fiind limitate la Mediaş. Nu puteam avea un pretext mai bun pentru a vizita centrul istoric, aflat la 15 minute de mers pe jos de la gară, prilej cu care am gustat poate din cea mai buna pizza de pe teritoriul romanesc (în Piaţa Ferdinand), pe care o voi ţine minte toata viata… Din Piaţa Ferdinand, asemănătoare ca suprafaţă cu Piaţa Mare din Sibiu, zărim către nord un turn impunător şi deosebit de frumos ornat, coloristic. Curiozitatea ne conduce mai departe pe străduţele înguste, cale de vreo 3 minute, până la Biserica Evanghelică Sfânta Margareta, vizibilă înca de la gara şi de la mari depărtări. Este poate cel mai arătos turn de biserică din Transilvania, cunoscut şi pentru înclinarea lui faţă de planul vertical.

Biertan

Dintre obiectivele turistice pe care le vom cunoaşte cu această ocazie, patru se înscriu pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Biertanul este primul dintre ele. Nicio biserică fortificată din Transilvania nu se aseamănă cu cea de la Biertan, aceasta devenind chiar simbol al turismului cultural din regiune. Suntem în faţa celui mai reprezentativ monument de arhitectură germană din România. Cu cele trei centuri de fortificaţii, biserica actuală, cu hramul Sfânta Maria, a fost finalizată în prima jumătate a secolului XVI, dar aşezarea (primul zid al cetăţii) şi o biserică mai veche existau încă din secolul XII. Şi în acest caz, pentru o vedere de ansamblu cuprinzătoare, este recomandabil să urcăm pe culmea care străjuieşte cetatea din partea sud-estică. Peisajul unui răsărit care luminează pereţii sudici ai fortificaţiei, într-o dimineaţă de toamnă sau primăvară, va fi întrecut numai de grandoarea arcadelor gotice din interiorul bisericii evanghelice. Turistul care îşi propune să viziteze Biertanul pe interior trebuie să ştie că între 1 noiembrie şi 1 mai cetatea este închisă. Nu se mai ţin nici măcar slujbele tradiţionale săseşti. Strict ocazional, la venirea programată a vreunui grup mai numeros de turişti, îngrijitorul cetăţii ne poate da drumul în interior…

Dumbrăveni

Venind dinspre Mediaş pe şoseaua naţională, spre est, la un moment dat zărim pe partea stângă o siluetă stranie de biserică. Curiozitatea ne deviază din drumul cel mare spre nord, spre centrul oraşului Dumbrăveni, care în perioada feudalismului maghiar se numea Ibaşfalău (Ebesfalva) – „satul câinilor”. A purtat această denumire oficială până în anul 1918. Saşii din regiune îl numeau Eppeschdorf. Mai apoi, un rege al Ungariei l-a denumit Elisabethstadt, în onoarea fiicei sale, cu ocazia ridicării la rang de localitate urbană sau târg. Dumbrăvenii de astăzi sunt cunoscuţi mai ales pentru comunitatea armeană prezentă în oraş. Armenii au fost colonizaţi la Dumbrăveni şi la Gherla, de unde s-au răspândit în mai toate oraşele transilvănene. Comunitatea armenească era recunoscută în intreaga Europă ca fiind una privilegiată, în special datorită calităţii comerţului practicat. Armenii din perioada medievală  au construit, pe lângă alte trei biserici, Catedrala Sfânta Elisabeta, simbol al oraşului de astăzi. În secolul XVIII, un episcop catolic condusese o amplă operaţiune de catolicizare a armenilor din Transilvania. Catedrala, pe care o putem admira din Piaţa Timotei Cipariu, a fost finalizată în anul 1791. Acoperişul în stil baroc al turnului nordic a fost distrus de o furtună în perioada interbelică a secolului XX şi nu a mai fost refăcut, de unde vine şi unicitatea bisericii.

Sighişoara

„Nu pot să cred, suntem în Sighişoara!” Este refrenul adaptat  de mine după o melodie a formaţiei Phoenix. Ori de câte ori intru in cetatea medievală a Sighişoarei, am senzaţia că încerc acelaşi sentiment pe care l-a trăit Nicu Covaci atunci când a pus piciorul în Timişoara, în 1991,  pentru prima dată în 15 ani de zile. Am avut onoarea să vizitez Sighişoara an de an, dar dorul şi amintirile legate de acest oraş transformă zilele de aşteptare în luni şi lunile în ani.

Oraşul de pe Târnava Mare găzduieşte în fiecare vară, începând cu 1992, cel mai mare festival de artă medievală din România. Timp de trei zile, în ultimul weekend din luna iulie, celor care nu sunt mari fani ai aglomeratiei nu le este recomandat accesul pe dealul cetăţii medievale, deasemenea locuită şi circulată în zilele obişnuite. Timp de cel puţin două nopţi, în cetatea în care s-a născut Vlad Ţepeş nu se doarme. Totuşi, la orele dimineţii, somnul este „la modă” pe stradelele înguste. O gaşcă de tineri care apreciază natura îşi instaleaza „tabăra” de la festival direct pe iarba din jurul Bisericii Mănăstirii evanghelice, sub turnul cu ceas, şi cântă la chitară până la epuizare. Amatorii de linişte şi poveşti cu vampiri aleg să-şi petreacă majoritatea timpului la Biserica din Deal, tot evanghelică, departe de agitaţia din vale. Obligatoriu, aceştia abordeaza şi celebrul pasaj „Scara Şcolarilor”, construită integral din lemn masiv, denumită astfel deoarece imediat lângă Biserica din Deal, aproape de cel mai înalt punct al cetăţii, a fost amplasat Liceul Teoretic Joseph Haltrich. În acest mod, se asigură şi condiţia fizică permanentă a elevilor, care sunt nevoiţi să urce zilnic cei peste 60 de metri diferenţă de nivel, de la şoseaua principală. Mai mult, pe versantul vestic al dealului, plimbăreţii au la dispoziţie cel mai „romantic” spaţiu de promenada din oraş: cimitirul evanghelic. Daca luteranii surprind în permanenţă prin arhitectura bisericilor, aceştia nu se lasă mai prejos nici când vine vorba despre monumente funerare. Muzeul de istorie din cetatea medievală a Sighişoarei ne prezintă, în fiecare dintre secţiile tematice, aspecte dintre cele mai elocvente ale vieţii Evului Mediu. În Turnul cu Ceas vedem obiecte utilizate de meşteşugari, mobilier specific, chiar şi uneltele folosite în spitalul şi la farmaciile medievale (este una dintre cele mai înfiorătoare încăperi). Panorama care se deschide de la balconul turnului asupra întregului oraş nu mai are nevoie de nicio prezentare. În subsolurile cetăţii au fost amenajate încă două secţii muzeale: sala armelor şi camera de tortură. Aceasta din urmă concurează serios cu sala „farmaciei” din turnul cu ceas la capitolul morbiditate. Viaţa Evului Mediu este subiect de „distracţie” şi senzaţional pentru mulţi dintre noi, cei din epoca contemporană. Totuşi, cetăţenii acelor timpuri cred că se gândeau de două ori înainte să comită o infracţiune sau să meargă la dentist…

Saschiz

La numai 20 de kilometri sud-est de Sighişoara, pe drumul naţional către Braşov, întâlnim o aşezare săsească ce pare obişnuită la prima vedere. Indiferent dacă venim dinspre Braşov sau Sighişoara, surpriza din centru este aceeaşi. Între două curbe destul de strânse ale şoselei naţionale, „rasare” falnică Biserica Evanghelică Lutherană, al cărei turn cu ceas (1677) seamănă izbitor cu cel din Sighişoara. Asemănarea nu este deloc întâmplătoare, deoarece modelul maisturlui care a supraînălţat turnul de la Saschiz a avut drept model chiar embema sighişoreană. Revenim pe această cale la patrimoniul UNESCO, pentru că situl a beneficiat de o conservare exemplară. Secuii au fost primii care au sosit şi au întemeiat vatra de sat din Podişul Târnavelor, sub numele „Chizd”, preluat mai apoi şi de saşii care au venit mai târziu – Keisd. Biserica evanghelică nu este singurul obiectiv din Saschiz. La sosirea lor, cu 100 de ani înaintea bisericii, saşii au construit o cetate ţărănească, pe dealul care se înalţă cu mai mult de 120 de metri deasupra drumului comercial. Aceasta avea rolul de a apăra atât localitatea Keisd, cât şi pe cele din jur, în vreme de război. În prezent, este abandonată şi relativ periculos de vizitat, având în vedere că fântâna, la care, dacă te uiţi în jos, nu i se vede fundul, este mult prea „accesibilă” turiştilor mai neatenţi. Localnicii au realizat şi un marcaj turistic de acces între biserica de jos şi cetatea din deal, traseul fiind de maxim 30 de minute.

Viscri

Biserica Albă – Weisskirch – este numele pe care aşezarea, deosebit de retrasă faţă de drumul cel mare (chiar şi în zilele noastre), l-a primit de la saşii care s-au stabilit aici în secolul XII. Secuii, vechii locuitori ai vetrei,  întocmiseră în acest punct, pe un promontoriu înalt, un post de pază a graniţei statului maghiar feudal. Imigranţii saşi au găsit aici o capelă construită din calcar alb, pe care au adaptat-o de-a lungul secolelor la arhitectura germană. Fortificarea bisericii evanghelice are loc tocmai în secolul XVI, Viscri nefiind proprietate nobiliară, astfel că eforturile au revenit în totalitate obştii săteşti. Restaurarea exemplară din anul 1970, cu menţinerea culorii albe a zidurilor exterioare şi respectarea astfel a denumirii, a contribuit decisiv la includerea ansamblului în patrimoniul UNESCO. Drumul de acces de la şoseaua naţională este neasfaltat. Duminica, în timpul slujbei care dureaza aproximativ 50 de minute, nimeni nu are voie să intre sau să iasă din incintă. În felul acesta se menţine, pe bună dreptate, ordinea din timpul serviciului religios, care altfel ar fi deranjată fără îndoială de multitudinea de turişti care sosesc la Viscri. Turnul bisericii este vizitabil, la fel şi bastionul sudic, transformat în muzeu. Prinţul Charles, investit Prinţ de Wales în 1958, a îndrăgit Viscri în urma unei vizite din anii ’90. Au urmat: achiziţionarea unei mici proprietăţi, incluzând o casă săsească din 1758 (casa este ocazional vizitabilă), şi înfiinţarea unei fundaţii în sprijinul conservării patrimoniului românesc.

Rupea

Scaunul Rupea, sau scaunul săsesc de est, a fost înfiinţat în anul 1349, aşezarea omonimă reprezentând centrul administrativ. Tot din acest scaun făcea parte şi Viscri. Cetatea ţărănească a avut acelaşi rol ca şi cea de la Saschiz, ba chiar unul în plus – de refugiu din calea epidemiei de ciumă din 1716. Cele trei centuri de fortificaţii au fost adăugate treptat, în secolele X, XV, XVIII. Dealul Cohalm şi-a luat numele de la aflorimentul de bazalt din zona înaltă, care „denunţă” activitatea vulcanică din interiorul curburii carpaţilor. Bazaltul este o rocă vulcanică, rezultata din racirea rapida a magmei bazice evacuată de o erupţie vulcanică (vulcanit). Însuşi aspectul Dealului Cohalm, de vulcan stins, ne trimite în urmă cu cel puţin un milion de ani, când vulcanul „trezit” de ciocnirea celor două subplăci tectonice, moesică şi intraalpină (transilvană) îşi dădea ultima „suflare”. Cetatea Rupea de astăzi a fost inclusă într-un proces de restaurare şi promovare turistică regională, la extremitatea ei nordică fiind amenajată o parcare spaţioasă, până la care se poate ajunge pe un drum asfaltat. Zona înaltă a dealului Cohalm reprezintă şi un fabulos punct de belvedere asupra oraşului de jos şi Podişului Târnavelor în general. Bineînţeles că la Rupea există şi o biserică evangelică luterană, a cărei construcţie a început în secolul XIV, mult după prima etapă a cetăţii ţăraneşti de sus.

Racoş

Acolo unde Munţii Perşani întâlnesc Dealurile Homoroadelor, la ieşirea Oltului din cel de-al doilea defileu din cele trei pe care le-a tăiat în lungul Carpaţilor, „odihneşte” cel mai recent vulcan de pe teritoriul românesc. Acesta a erupt ultima dată în urmă cu aproximativ 650 de mii de ani, formând cele mai noi roci din Carpaţii românesti. Industria extractivă din această regiune a „construit”, involuntar, cel mai educativ sit geologic din România. În perimetrul Dealului Hegheş au existat până în anii ’90 trei exploatări de scorie vulcanică şi bazalt, care au scos la iveală etapele celor două faze ale activităţii vulcanice: faza efuzivă, în care lavele bazaltice curgeau (în absenţa unei explozii) şi se depuneau mai întâi în coloane prismatice, apoi în bancuri orizontale, şi faza extruzivă, în care s-a format conul vulcanic, prin erupţie.

Erupţia vulcanică de la Racoş a degajat în aer cantităţi importante de lavă, care la contactul cu atmosfera, s-au răcit, formând actualele tufuri vulcanice. Aceste fragmente de rocă sunt cunoscute pentru utilizarea lor ca piatră „ponce”, deosebit de populară. Totodata, prin răcirea cenuşilor provenite din erupţie, au luat naştere scoriile vulcanice – pe româneste: zgura – cea pe care o vedem astăzi pe majoritatea terenurilor de tenis de la noi. Exploatarea industrială s-a desfăşurat în jurul neck-ului vulcanic, mai dificil de valorificat, acesta rămânând un veritabil martor de exploatare, care se ridică la peste 100 de metri faţă de fundul canionului rezultat. Situl geologic este unic în geografia românească, datorită combinaţiei excelente dintre puterea de modelare a naturii şi activitatea umană. Urcând de la gara din Racoş chiar în direcţia neck-ului vulcanic (vizibil din şosea), trebuie să ajungem chiar la releul de telecomunicaţii care deserveşte zona, acesta fiind amplasat la câţiva metri faţă de imensa exploatare de zgură. Se recomandă maximum de atenţie în timpul vizitării, deoarece nu există balustrade de protecţie, iar pământul de la marginea carierei ne poate „pleca” oricând de sub picioare. În orice caz, peisajul care ne stă la dispoziţie este foarte greu de uitat.

Exploatarea de bazalt (lavă racită bazică) de la Racoş a cuprins două cariere, între care cea de la Brazi este cea mai adâncă. Nu există indicatoare turistice pe traseu, astfel că vom avea nevoie de o hartă şi de o busolă. Oricum, distanţele sunt suficient de mici, iar traseul este intuitiv chiar şi fără aceste instrumente. S-a săpat atât de adânc în cariera Brazi, încât excavatoarele au atins pânza freatică, din care se alimentează astăzi lacul de pe fundul carierei, în care se oglindeşte atât de frumos aflorimentul geologic. Pe malul lacului mai vedem şi astăzi muncitori „mărunţi” care dau cu târnăcoapele speciale în bazalt, „căptuşind” Daciile „papuc” cu piatră cubică. Suntem în faţa celui de-al doilea capitol din lecţia de geologie românească. Fiecare sută de ani din trecutul  geologic ne este prezentată pe strate, mai bine decat în orice film documentar. „Pelicula” cuprinde atât coloanele de bazalt din jumătatea inferioară, cât şi tuful vulcanic afectat de mişcările tectonice din partea superioară. Fiecare strat reprezintă o etapă din evoluţia reliefului de astăzi.

Cea mai veche exploatare de bazalt din perimetrul comunei Racoş este şi cea mai spectaculoasă din punct de vedere ştiinţific. La încă 300 de metri sud faţă de cariera Brazi, respectiv 500 de metri sud-est de cariera de zgură, putem admira „clasicul” afloriment de lavă bazică din etapa efuzivă, atunci când aceasta se depunea gravitaţional în scoarţa terestră, în forme prismatice hexagonale. Spectacolul coloanelor de bazalt de la Racoş concurează numai cu cel de la Detunata Goală, un monument natural din Munţii Metaliferi cu care sper ca v-am făcut deja cunoştinţă. Vulcanismul din interiorul curburii Carpaţilor NU este cel din urmă „martor al acuzării” pentru ciocnirea plăcilor moesică şi transilvană. Acestea se „ciondănesc” şi astăzi, prin procesul de subducţie petrecut între cele două. Placa moesică se deplasează spre nord-vest, alunecând pe sub cea transilvană şi producând cutremurele pe care le resimţim şi astăzi.

Localitatea Racoş nu se mândreşte numai cu monumentele naturale. La adăpostul înaltelor dealuri ce ating înălţimi absolute de până la 820 de metri (Tipia Racoşului), vatra satului secuiesc conservă un monument de arhitectură nobiliară medievală: Castelul Sükösd-Bethlen, atestat în secolul XVII. Ansamblul, cu caracter de cetate fortificată, a fost în stăpânirea a două familii nobile din Transilvania, de unde şi-a atras şi numele de astăzi.

Feldioara

Am ajuns în sfârşit în Depresiunea Braşovului, veche vatră de civilizaţie săsească, amplasată la graniţa sud-estică a Transilvaniei. Denumirea cu rezonanţă secuiască este ceva mai recentă şi se traduce prin „cetatea de pământ”, cel mai probabil în amintirea specificului meşteşugăresc al locuitorilor mai vechi, prelucrarea ceramicii. Este puţin probabil ca numele oraşului medieval să fi provenit de la materialul de construcţie al zidurilor, „la modă” în vremea respectivă fiind zidurile din piatră. Aşezarea datează încă din perioada Ordinului Cavalerilor Teutoni, când purta numele de „Sanctae Mariae”, tradus mai târziu de coloniştii saşi: Marienburg. Peste ruinele cetăţii teutonilor, saşii nou-veniti au ridicat o altă cetate, care a fost distrusă, pe rând, de tătari, turci şi chiar de domnitori români ca Vlad Ţepeş şi Petru Rareş. Aceştia au întreprins atacurile în contexte geopolitice mai largi. Astăzi, cetatea ţărănească de la Feldioara se află într-un proces de restaurare, început în anul 2012. Foto: Mădălin Focşa

Hărman şi Prejmer

Ţara Bârsei, o regiune istorică suprapusă aproximativ pe teritoriul Depresiunii Braşovului, a fost colonizată de germani (saşi) aproximativ la începutul secolului XIII, în scopul apărării graniţei de sud-est a Transilvaniei. Saşii făceau parte din Ordinul Cavalerilor Teutoni, un ordin religios militar-cruciat, care a fost nevoit să se retragă şi să se mute integral în Ţara Bârsei, ceea ce a atras după sine catolicizarea localnicilor, exploatarea de resurse naturale din Transilvania şi construirea de fortificaţii. Teutonii au realizat aici numeroase biserici fortificate, cea mai mare parte înlocuind vechile bazilici romanice. Cu timpul, teutonii au devenit din ce în ce mai puternici, manifestând o oarece intenţie de ieşire de sub tutela regelui Ungariei şi de supunere a teritoriilor din stăpânire direct Papei de la Roma. Regele Ungariei a atacat regiunea şi i-a expulzat, bisericile de la Feldioara, Sânpetru, Hărman şi Prejmer fiind donate Ordinului Cistercienilor, tot catolic, în schimbul unor ajutoare consistente din partea acestora. Saşii au ales să îşi continue existenţa în Depresiunea Braşovului.

La nici 20 de kilometri nord-est de Braşov, în jurul drumului către Sfântu Gheorghe, întâlnim două dintre bijuteriile lăsate mostenire de saşii din Evul Mediu, situate relativ aproape una de alta, la numai 8 kilometri: Hărman şi Prejmer, cea din urmă fiind şi pe lista patrimoniului UNESCO. Ambele cetăţi au pornit de la simpla biserică, la care s-a adăugat „carapacea” melcului – centurile de fortificaţii. Fortificaţia de la Hărman este cea mai impunătoare dintre ele, cu un zid interior de nu mai puţin de 12 metri înălţime şi încă unul exterior de 4 metri. Timp de mai multe secole, turnul-clopotniţă al bisericii, de 32 de metri, a fost cel mai înalt din Ţara Bârsei. Interiorul ne încântă cu ornamentele tradiţionale ale stilului gotic, iar pe culoarul lateral-nordic a fost amenajată o expoziţie de icoane vechi, un veritabil muzeu, impresionant şi prin numărul mare de exponate. Pe zidurile exterioare bisericii de la Hărman au fost amplasate scări mobile, care duc în cămările de provizii ridicate deasupra colateralelor.

Biserica fortificată de la Prejmer constituie cel mai bine conservat şi mai puternic ansamblu de acest tip din Europa de est. La nivelul secolului XV, Prejmerul era prima localitate ce stătea în calea turcilor, care atacau dinspre Pasul Buzău. Pentru invadatori, regele Sigismund de Luxemburg a avut un plan nemilos şi original la vremea aceea: ridicarea unui zid de incintă de 12 metri înălţime şi 4 metri grosime, într-una dintre ambrazuri fiind instalată vestita „orgă a morţii”, un dispozitiv format din mai multe arme aşezate la un loc, care trăgeau toate o dată. Interiorul zidului de apărare a fost echipat cu scări şi pasarele exterioare din lemn masiv, dispuse pe trei nivele, care insufla astăzi cetăţii un aer deosebit de pitoresc, fascinând în acelaşi timp prin tehnologia şi minuţiozitatea tipic „nemţeşti”. Biserica fortificată de la Prejmer îşi demonstrează cu succes şi rolul educativ. În cuprinsul zidului functiona o sală de clasă pentru elevi, reprodusă şi menţinută astăzi în starea aproximativă de acum 500 de ani. Pasionaţii de istorie pot vizita la Prejmer, vizavi de ansamblul bisericii, vechea şcoala germană, acum abandonată, dar accesibilă pentru curioşi.

Braşov

Oricâte drumuri avem, orice traseu parcurgem prin România, Braşovul ne iese cel puţin o dată în cale. La Braşov se intersectează 8 drumuri naţionale, dinspre Sibiu, Piteşti, Bucureşti, Buzău, Oneşti, Miercurea Ciuc, Sighişoara, transformând oraşul intr-un veritabil nod de circulaţie comercială, care s-a dezvoltat în acest sens încă din Evul Mediu. Din punctul de vedere al poziţiei geografice, importanţa economică a Braşovului este comparabilă doar cu cea turistică montană, vechea cetate săsească fiind înconjurată îndeaproape de nu mai puţin de 9 masive montane: Făgăraş, Piatra Craiului, Bucegi, Postăvaru, Piatra Mare, Ciucaş, Lăcăuţi-Vrancea, Ciomatu Mare-Harghita, Măgura Codlei. Depresiunea Braşovului, prin suprafaţa-record în cadrul lanţului european carpatic (aproximativ 1800 de kilometri patrati) şi dispunerea ei la „adăpostul” curburii Carpaţilor, a reprezentat dintotdeauna o vatră aparte a civilizaţiei carpatice, civilizaţie în jurul căreia a avut loc etnogeneza românească.

Cetatea fortificată a Braşovului s-a format începând cu secolul XIII, într-un mic „golf” al depresiunii, la adăpostul a două culmi impunătoare: muntele Tâmpa (960 de metri) şi dealul Warthe (750 de metri). Pe ambele înălţimi fuseseră deja construite cetăţi (Tâmpa şi Şprenghi). Practic, oraşul era apărat natural din trei puncte cardinale, sud, vest şi nord, fortificarea impunându-se în special la intrarea în oraş dinspre est. Astfel, trei dintre cele opt bastioane (numite după breslele din oraş) au fost amplasate la est: Curelarilor, Aurarilor şi Cojocarilor, o dată cu cele trei porţi principale de acces: Poarta Vămii – din care pleca Uliţa Vămii, astăzi Strada Mureşenilor; Poarta Străzii Porţii, de unde începea Uliţa Căldărarilor, astăzi Strada Republicii; Poarta Străzii Negre, de unde debuta Uliţa Neagră, sau Strada Nicolae Bălcescu din prezent. Cele trei uliţe aveau ca punct de convergenţă Biserica Neagră, principalul lăcaş de cult evanghelic din Ţara Bârsei, finalizat în anul 1477, precum şi Casa Sfatului, construcţie cu rol administrativ din aceeaşi perioadă. La vest, înspre munte, cea mai importanţă cale de acces în cetate este Poarta Ecaterinei sau Poarta Şchei (1827) – care se păstrează şi astăzi într-o stare bună.

Braşovul de astăzi  funcţionează ca centru al industriei construcţilor de maşini din România, prin activitatea parcului industrial Roman. Braşov este oraşul „Cerbului de Aur”, un festival care s-a organizat în 17 ediţii, cu însemnate întreruperi, începând cu anul 1968. Aşezarea din curbura Carpaţilor primeşte anual cel mai însemnat număr de turişti care folosesc o unitate de cazare din zona montană, atât români, cât mai ales atrăini. Principalul cartier turistic, căutat mai ales pentru sporturile de iarnă, este Poiana Braşov, o staţiune amplasată în inima masivului Postăvaru, la 1000 de metri altitudine. Recent, satul Timişu de Jos, amplasat în defileul Timişului dintre Postăvaru şi Piatra Mare, a fost înglobat în cadrul municipiului.

Nu suntem nici pe departe la capătul călătoriei printre cetăţile transilvane, ci, din contră, ne aflăm abia la început! Saşii şi secuii au construit în Transilvania peste 300 de lăcaşuri de cult fortificate, dintre care astăzi se mai păstrează doar jumătate. Şapte biserici fortificate din Transilvania, una secuiască şi restul săseşti, fac parte din patrimoniul mondial cultural de pe lista UNESCO.

Avem în Carpaţi o serie de masive montane arhicunoscute pentru „marea” de stânci. Sunt situaţii în care o formă mai mult sau mai puţin „separată”, deosebită, de relief contează mai puţin în ansamblul muntelui. Astfel de cazuri se întâlnesc în Făgăraş, Bucegi, Piatra Craiului, iar exemplele pot continua. Cine mai remarcă Turnul Paltinului, Degetul lui Călineţ sau Coltii Ţapului? Sunt puţini montaniarzi care mai urcă pe munte special pentru ele. De partea „cealaltă” stau munţii din estul României, care se constituie în cea mai mare parte din culmi domoale împădurite. Carpaţii Orientali sunt cunoscuţi drept cea mai întinsă suprafaţă ocupată de o pădure de conifere din Europa! Totuşi, în inima acestor păduri întinse pe culmile prelungi, natura a zămislit „mici” surprize pentru turistul care se aventurează. Aceste surprize au evoluat chiar în simboluri pentru regiunea în care se află. Vom cunoaşte trei dintre cele mai interesante „accidente” geologice din munţi, blocuri masive, izolate,  de piatră (monoliţi), în care agenţii externi, dar şi mişcările tectonice, au dăltuit cu măiestrie formele actuale de relief.

Piatra Singuratică

 Asa cum probabil că ne aducem aminte din manualul de Geografia României, Muntii Hăşmaş (1792 de metri) fac parte din Grupa Centrală a Carpaţilor Orientali şi din sirul geologic al munţilor cristalino-mezozoici. Hăşmasul mai este recunoscut şi pentru „castelul” său de apă, din aceşti munţi izvorând patru dintre cele mai importante cursuri de apă ale României: Olt, Mureş, Trotuş şi Bicaz. Fiind situat în imediata apropiere a Cheilor Bicazului (reprezintă versantul sudic al acestora), Hăşmaşul a fost inclus în Parcul Naţional Cheile Bicazului, care conservă unul dintre cele mai sălbatice peisaje din Carpaţi. Masivul Hăşmaşul Mare prezintă un abrupt spectaculos de calcar spre Depresiunea Ciucului, în timp ce zona înaltă se constituie dintr-un platou carstic cu forme atât pozitive, cât şi negative.

Piatra Singuratică (Piatra Unică), „perla” Munţilor Hăşmaş, reprezintă un bloc masiv de calcare jurasice, separat faţă de abruptul cel mare vestic. Colosul se ridică deasupra zonei înconjuratoare cu peste 100 de metri şi este fragmentat în mai mulţi „colţi”, dintre care cel mai înalt are 1608 metri şi pe vârful căruia un turist mai experimentat poate ajunge – pe vreme uscată – şi fără echipament tehnic. În poiana de la baza vestică a Pietrei Singuratice s-a reconstruit cabana cu aceeaşi denumire, sau pe numele ei unguresc Egyeskő Menedékház, singura bază de cazare din Hăşmaş. Vechea cabană fusese construită ca refugiu alpin în anul 1932, de către membrii Societăţii Carpatine Ardelene. Cel mai uşor se ajunge aici din oraşul minier Bălan (12 kilometri de gara Izvorul Oltului), pe o potecă marcată turistic pe care n-ar trebui sa urcăm mai mult de o oră şi jumătate. Cabana are doua camere mari, una cu 8 paturi şi una în care se doarme direct pe izoprene, totalizând aproximativ 25 de locuri. Încălzirea se face cu sobe din tablă. Apă se ia de la izvorul situat la 2 minute de cabană, iar cabanierul poate asigura si o masă caldă, numai la cererea expresă telefonică a turiştilor. Cabana se află în inima secuimii din Transilvania, iar cei care se ocupă de ea sunt localnici devotaţi muntelui şi activităţii pe care o desfăşoară, aproape gratuit, pentru vizitatori.

Pietrele Doamnei

 Dintre înălţimile molcome şi impădurite ale Masivului Rarău, la capătul şoselei de 14 kilometri ce leagă oraşul Câmpululng Moldovenesc de Hotelul Rarău, răsare ca de nicăieri un „castel” de piatră, fragmentat într-o serie de „colţi”, dintre care trei mai proeminenţi. Suntem la Pietrele Doamnei, denumire care ne aminteşte de Elena Doamna, soţia voievodului Petru Rareş, şi de o legendă locală legată de o comoară îngropată, ce putea fi inspirată numai de invitaţia „la poveste” a reliefului. Pe bună dreptate, muntele Rarău (1651 de metri) este considerat perla Bucovinei, datorită poziţionării chiar la extremitatea sudică a regiunii istorice. Rarăul impresionează prin relieful ruiniform din zona somitală, cu blocuri masive calcaroase care se desfăşoara în aflorimente masive. Popii Rarăului, Pietrele Buhei, Piatra Şoimului, Piatra Zimbrului, sunt doar cateva dintre obiectivele care merită vizitate, la pas, în Rarău.

Pietrele Doamnei se „traduc” printr-un bloc monolitic calcaros, erodat mai ales din cauza îngheţ-dezgheţului, amprenta cea mai puternică a fenomenului fiind vizibilă la baza colosului: trena de grohotis – dificil, dar spectaculos de parcurs la pas, pe traseul marcat bine de salvamontişti. La prima vedere, lungimea traseului turistic ce înconjoara Pietrele (şi urcă pe una dintre ele) nu pare deloc intimidantă. Totuşi, „poteca” se parcurge în minim o ora şi jumătate, cu ghilimelele de rigoare, pentru ca numai potecă nu este… Vom fi nevoiţi sa sărim din piatră în piatră, să căţăram şi să descăţăram bolovani de cel putin 2 metri înălţime, echilibrul fiind de asemenea pus la încercare! În sezonul cald, o echipă Salvamont asteaptă turiştii la capătul dinspre hotel, oferind şi demonstraţii de alpinism pe cel mai înalt turn. Dacă îţi place mişcarea şi eşti mai puţin comod decat majoritatea turistilor, poţi ajunge şi dinspre sud a Pietrele Doamnei, dinspre Valea Bistriţei. O şosea de 5 kilometri urcă din greu din satul Chiril până la Mănăstirea Rarău, de unde porneşte o potecă marcată cu triunghi galben ce se strecoară pe sub abruptul sudic de calcar, impresionant. Traseul se parcurge cam în 2 ore, acumulând circa 600 de metri diferenţă de nivel. Faimosul Rarău este depăşit în altitudine de „fratele” mai vestic Giumalău, o cupolă cristalină de peste 1800 de metri altitudine, de unde se deschid panorame generoase asupra Grupei Centrale a Carpaţilor Orientali. Nu vă faceţi griji, cazarea vă este asigurată cu succes la Cabana Giumalău, una dintre cele mai vechi din România şi care păstrează până astăzi tradiţia unui veritabil adăpost montan.

Creasta Cocoşului

Maramureşul montan este obligatoriu de introdus pe lista oricărui turist prin România. Ne întoarcem pe această cale în lanţul vulcanic al Carpaţilor Orientali, mai precis în grupa nordică a acestora. La 28 de kilometri nord de Baia Mare, cam pe unde „se agaţă harta în cui”, aşa cum mai glumesc românii pe seama nordului ţării, şoseaua în serpentine strânse ne conduce în Pasul Gutâi (987 de metri), unde ne aşteaptă primitor complexul turistic Pintea Viteazul. Asocierea denumirii hanului cu zona în care ne aflăm nu este deloc întâmplătoare. Acum ceva mai mult de 300 de ani, vestitul haiduc Grigore Pintea (1670-1703) se ascundea chiar pe aceste meleaguri, în „fortificaţia” naturală a Munţilor Gutâi.

Povestea apariţiei Crestei Cocoşului (1395 de metri), afloriment de andezit a cărui eroziune a inspirat cu succes denumirea populară, ne trimite in urmă cu 9 milioane de ani. Atunci au aparut cele mai tinere roci extruzive din lanţul vulcanic nordic, la finalul unor procese care au modificat semnificativ topografia zonei şi au contribuit la individualizarea Bazinului depresionar al Maramureşului, drenat de râurile Tisa, Iza şi Vişeu. Rezervaţia geologică se află la nici 6 kilometri de mers din Pasul Gutâi, prin pădure, pe aliniamentul aproximativ al crestei principale. Nu este „musai” necesar să urcăm efectiv pe linia cea mai ascuţită a monolitului. Din capătul superior al lui, chiar în apropiere de potecă, priveliştile care ne stau la dispoziţie spre Depresiunile Baia Mare şi Maramureş sunt incredibile, acesta fiind unul dintre cele mai fascinante puncte de belvedere din Carpaţi. Turistul obişnuit care ajunge în zona montană a Maramureşului face mai întâi un popas în centrul istoric al oraşului Baia Mare, apoi, după ce trece munţii înspre Sighetu Marmaţiei şi urca pe Creastă, poposeşte şi la cochetele biserici-monument de la Deseşti, Şugatag, Budeşti şi câte altele…

Moment muzical: Ducu Bertzi – Scrisoare la-nceput de iarna

Sărbători cu bine!

De ce scriu tocmai acum acest articol, despre o tură mai putin reuşită din toamna anului 2009? Intenţia nu este să mă laud sau să râdem împreună cu privire la cele întâmplate. Cu ocazia evenimentului care urmează a fi descris, am învăţat, pe lângă cele obişnuite, ce înseamnă presa şi cât de uşor poţi fi arătat cu degetul de către o ţară întreagă. S-au scris şi vorbit multe lucruri despre acest incident unic (din câte ştiu eu) în munţii României. Având în vedere că Arhiva de Geografie este un blog personal şi reprezintă cea mai bună cale pentru rândurile de mai jos, cele mai multe dintre zvonurile referitoare la acea zi de 10 octombrie necesită a fi dezminţite, printr-un raport complet de tură, care poate că vine puţin mai târziu decât ar fi trebuit.

Partea întâi – premisele

A trecut o săptămână încărcată la serviciu, iar ziua de vineri este mai binevenită ca niciodată. Aşa cum obişnuiesc de ceva vreme în zilele de vineri, înainte să închid calculatorul, verific prognoza meteorologică pentru câteva zone „cheie” din Carpaţi, pe care nu le-am parcurs sau le-am vizitat mai succint şi care sunt „pe rol” pentru o tură în viitorul apropiat. Singura şi cea mai „apetisantă” zonă cu o prognoză bună se dovedeşte a fi Valea Cernei. Ce bună ar fi mâine dimineaţă, la ora 4, o baie în cădiţele fierbinţi din amonte de Băile Herculane! Acele izvoare termale sunt o binecuvântare pentru sud-vestul României, fiind şi „cireaşa de pe tort” din veritabilul canion de calcar al Cernei, străjuit de pereţii abrupţi ai Munţilor Cernei şi Mehedinţi. Zis şi făcut:  îl „informez” politicos pe amicul meu A., la telefon, asupra intenţiei de a vizita platoul calcaros al Crovurilor din Mehedinţi. Nu stă foarte mult pe gânduri şi acceptă „târgul”.

Din păcate, calea ferată dintre Craiova şi Timişoara este închisă din cauza unei alunecări de teren, aşa că vom fi nevoiţi să alegem autocarul pentru a ajunge la Herculane. În autocar nu se poate dormi la fel de bine ca în tren, iar ora de sosire este ceva mai devansată, în jur de 02.30. Nu-i nimic, zicem noi, mai multe ore de baie…

Vine seara şi pornesc „în trombă” cu rucsacul în spate spre „autogara” de pe strada Baldovin Pârcălabul, în fapt o parcare amenajată în apropierea dispeceratului unei firme de transport. În metrou, primesc un telefon, cu veşti proaste. Amicul meu A. se retrage din tură, fiind solicitat de urgenţă la slujbă chiar sâmbăta care vine. Mă trezesc aruncat brusc într-o situaţie din care trebuie să ies rapid: ori mă întorc acasă şi anulez tot, ori îmi continui singur aventura. A doua soluţie ar fi una fără precedent în „cariera” mea, prin urmare iese din discuţie. Voi pleca singur spre Herculane, cu destinaţia Crovurile din Mehedinţi, sperând ca pe traseu să mă lipesc de vreo gaşcă de montaniarzi, cum mi se întâmplă mai de fiecare dată.

Şoferul de pe autocar se dovedeşte a fi foarte punctual şi fix la ora 02.30 mă lasă în intersecţia din faţa gării Băile Herculane. N-am dormit mai mult de o oră însumat, dar sunt convins că răcoarea de afară, combinată cu apa fierbinte a izvorului Scorillo, îmi vor incarca semnificativ bateriile pentru ziua care urmează. Pe vale în sus suflă un vânt destul de „suspect” pentru vremea care s-a anunţat. Nu am răbdare să merg 7 kilometri pe jos, asa că sar în primul taxi şi achit fără remuşcări cei 15 lei care se cer de regulă între gară şi 7 Izvoare. În mod surprinzător, la „cădiţe” nu este nimeni, deşi noaptea este de obicei un bun sfetnic pentru cuplurile care aleg să se odihnească la termele întemeiate de romani acum aproape două milenii.

Se apropie şi ora 6, ora când teoretic trebuie să înceapă să se lumineze, aşa că mă pun în mişcare spre Cheile Ţesnei, aflate la câţiva kilometri amonte de izvoarele termale, punctul de plecare stabilit pentru traseul din Crovuri. M-am hotărât să plec în sus îndată ce lumina îmi va permite un minim de orientare. Vremea nu pare tocmai bună, vântul bate tot mai tare, iar sus este ceaţă. Totusi, gândindu-mă la prognoza meteo, îmi menţin optimismul. Ajung la campingul de la Podul Ţesnei tot pe întuneric, prilej numai bun de a-mi pune rucsacul sub cap şi a mă întinde pur şi simplu pe iarbă, aşteptând zorii. Puţin mai sus de mine mai sunt vreo două corturi, din care se aud câteva voci. Poate că şi ei au de gând să urce în chei astăzi, dar aproape sigur nu atât de devreme. „Setea” de munte îşi spune cuvântul, astfel încât la câteva minute dupa ora 7 pornesc pe poteca abruptă prin pădurea de sub Cheile Ţesnei.

Partea a doua – traseul

Lumina de fotografiat este destul de slabă în Cheile adânci ale Ţesnei, parţial datorită momentului zilei şi parţial datorită ceţii de mai sus. Sper să se ridice până spre prânz, deşi un eventual peisaj cu vegetaţia de toamnă, calcarul alb şi ceaţă nu m-ar deranja absolut deloc. După nici două ore de la plecare, ajung la capătul de sus al cheilor, în Poiana Ţesnei, de unde teoretic ar trebui sa plece un traseu turistic marcat direct în sus, pe o muchie calcaroasă, până pe vârful Pietrele Albe, de unde se coboară mai apoi în Crovuri.

Fragmentul de hartă pe care îl am la mine, incomplet, se limitează din păcate exact la acest punct, iar marcajul punct galben nu există pe teren. Traseul direct spre Pietrele Albe pare destul de abrupt chiar şi pentru mine, iar singur nu îmi vine să-l abordez. Mă decid astfel să continui drumul prin vale, până la intersecţia cu creasta principală a Mehedinţilor, aflată puţin mai la est de traseul crovurilor, sperând la o orientare mai uşoară. La următoarea poiană în care ajung, marcajul cruce albastră dispare definitiv de pe potecă şi singurul drum care se mai distinge, în afară de cel de întoarcere, este cel care se orientează tot spre est, în coborâre, printr-o pădure de fag masiv, atât de întunecoasă încât nici măcar vegetaţia pitică n-a mai putut supravieţui. Probabil că drumul forestier merge la Giurgiani-Izverna, sate aflate la contactul dintre Munţii Mehedinţi şi Podişul Mehedinţi. Este clar că trebuie să merg tot în sus, către creastă, şi că nici marcajul bandă roşie nu va apărea prea curând în peisaj. Marcajele din aceasta zona există, la nivelul anului 2009, numai pe hartă.

Cu deplină încredere în busola mea, pornesc spre golul alpin, printr-o pădurice mai rară, ţinând direcţia nord-vest, fără marcaj. Am mai ajuns în astfel de situatii şi înainte. Sunt ferm convins că dacă merg tot în sus, la un moment dat voi atinge creasta principală şi de cealaltă parte a ei voi coborî într-unul dintre crovuri, de unde orientarea va fi ceva mai uşoară. Acest urcuş se dovedeşte a fi unul interminabil, de peste două ore, inexplicabil de lung pentru altitudinea relativ redusă a crestei Mehedinţilor. În curând ating şi plafonul de nori şi pătrund în ceata lăptoasă. Panta pur si simplu nu se mai termina. Este deja ora 11, iar în jur nu se distinge mai nimic. Realizez imediat că ziua este compromisă, având în vedere că ceaţa trebuia să se ridice pâna la ora asta.

Într-un final, hotărăsc să renunţ la urcus şi să mă las uşor către izvoarele din bazinul Izvernei. Am toată ziua la dispoziţie şi sunt sigur că în maxim 2 ore, dacă mă las pe primul firicel de vale, care va debuşa în altul, apoi în altul, voi ajunge şi la primele case. Este o strategie util de urmat în caz de rătăcire sau retragere de urgenţă. Peisajul prin care înaintez este unul tipic de junglă, cu foioase înalte, ferigi, liane şi mici lapiezuri calcaroase din loc in loc. Mai mult ca sigur, pe aici „bântuie” şi vipera cu corn, asa că mă străduiesc să apăs pasul cât mai tare, pentru ca vibraţiile provocate de mersul meu să fie simţite la timp. În curând pătrund într-o zonă mai adâncită a văiugii, cu mormane de frunze proaspăt căzute. Cu toţii am experimentat cel puţin o dată intrarea cu o „poftă” nebună în „baia” de frunze de care avem parte numai toamna. Este sigur că cel mai apropiat cătun se află la maxim 2-3 kilometri de unde sunt acum. Îmi dau seama mai ales după inscripţiile de pe copaci, un obicei mai puţin onorabil, dar binevenit atunci când „bălăureşti” pe un traseu nemarcat. Ultimul om pe care l-am văzut era tocmai la şoseaua de pe Valea Cernei… Au aparut şi marcajele forestiere de delimitare a parcelelor, cel mai evident semn al „civilizaţiei”.

Înaintez cu grijă, dar rapid, atât pe lângă vale, printre copaci, cât şi prin marea de frunze. Tot mergând apăsat, la un moment dat aud o spintecatură sub piciorul meu drept, ca şi cum aş fi călcat pe o cracă foarte groasă de copac, frângând-o sub greutatea mea. Stratul subţire de frunze nu-mi permite să văd ce e dedesubt, dar în mod evident reflexul meu este de a trage piciorul cât mai repede şi de a-mi continua drumul. În secunda următoare, la câţiva milimetri în sus faţă de muchia superioară a bocancului, mi se încleştează un obiect metalic extrem de puternic, zimţat, care mai întâi mă împiedică uşor, apoi mă imobilizează complet…

Capacitatea de a gândi „la rece” în situaţii extreme nu m-a părăsit niciodată, aşa că nu văd de ce ar face-o acum. Realizez că sunt într-una dintre acele situaţii. Porcăria de pe picior se strânge din ce în ce mai tare, la fiecare milimetru cu care mişc piciorul. Inventatorul acestui instrument medieval trebuie să fi fost tare inteligent şi sadic pe măsură. Ma aşez cât pot de uşor pe pământ, dar strânsoarea devine din ce în ce mai insuportabilă. Nu curge sânge, pentru că zimţii s-au nimerit pe lângă piele, dar în mai puţin de 5 minute piciorul amorţeste de tot, de la tibie în jos. Capcana este legată cu lanţul de un ciot de copac, astfel încât deplasarea la mai mult de un metru de locul accidentuilui este imposibilă. Nu am nici cea mai mică idee asupra sistemului de desfacere, dar mă gândesc că trebuie sa existe unul. Totuşi, pădurarii nu pot schimba o capcană de urs la fiecare pradă, nu are cum să fie de unică folosinţă. Ipoteza mă mai calmează puţin.

Am făcut multe nefăcute la viaţa mea, dar asta parcă le întrece pe toate, din toate accidentele care se pot întâmpla în munţi… Sunt pe un drum nemarcat şi necirculat, nu aş putea să explic nimănui exact unde sunt, mâncare am pentru maxim 2 zile, iar apa e pe terminate. Încep să strig după ajutor, sperând că totuşi ar fi vreo casă locuită mai jos în apropiere, dar mă opresc repede. Este o risipă inutilă de energie. Mai încerc o dată să dau semnale, de data asta cu fluierul de la rucsac, pe care l-am tăiat cu cuţitul pentru a nu fi nevoit sa mă aplec dupa el. Cât de util ar fi fost ca măcar un om să mai fie lângă mine – atât practic, cât şi moral! Nu ştie nimeni unde am plecat sau că am plecat. Imediat îmi scot mobilul din buzunar, un Nokia model vechi, cu o baterie foarte bună, pe care abia am incarcat-o cu o seară înainte, aşa cum fac de obicei înainte de o tură pe munte. De data asta, telefonul mobil devine un instrument vital. Cu minimul de semnal care există jos pe vale, sun la 112 şi dau alarma. Mă gândesc la filmele americane şi îmi imaginez că îndată ce se realizează legătura, orice apel la acest serviciu poate fi localizat prin GPS; prima mea întrebare este: mă puteti localiza?

Răspunsul centralistei denotă o evidentă nedumerire… Primul serviciu la care mă pasează este Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă Mehedinţi. Le explic cât pot de detaliat traseul pe care l-a urmat şi „manevrele” ulterioare. Urmează să dau aceleaşi explicaţii la Salvamont Caraş Severin, unica echipă care activează atât în zona Văii Cernei, cât şi în Muntii Banatului… Într-un final, apelul meu este redirecţionat către serviciul de ambulanţă. Doctoriţa încearcă sa mă „consulte” prin telefon, încurajându-mă, spunând că o să scap şi o să se termine totul cu bine. Are o voce liniştitoare, care în astfel de momente înseamna foarte mult. Îmi pune o întrebare la prima vedere puţin ridicolă: cum arată capcana ta?… Este ca şi cum te-ai înneca, iar cineva te-ar ruga sa îi descrii apa. Totuşi, întrebarea medicului de la ambulanţă se dovedeşte a fi vitală! Am menţionat şi faptul că nu mă pot mişca, orice fel de deplasare a piciorului agravând considerabil situaţia… Cu tensiunea acumulată în cele 20 de minute de când tot stau cu chestia asta pe picior, nu mai pot gândi atât de limpede ca la început. Doctoriţa, în schimb,  îmi vinde cel mai mare pont care mi s-a vândut vreodată: bagă pietre între zimţi, ca sa nu se mai strângă!!!

Până în ziua de astăzi şi pentru totdeauna, îi rămân recunoscător acelei domnişoare, chiar dacă nu am văzut-o niciodată personal, ştiind că îi datorez probabil viaţa, în urma ideii pe care mi-a dat-o. Norocul face să fiu înconjurat la locul accidentului de pietroaie din belşug, asa că iau primii doi bolovani de pe jos şi îi strecor cu foarte mare atenţie prin mecanism. Salvamontul mă sună din 10 in 10 minute să verifice starea în care sunt. Mă anunţă că au plecat după mine echipe mixte, formate din ISU, Salvamont, Jandarmerie şi Ambulanţă. Între timp, pietroaiele îşi fac treaba cu succes, ba chiar detensionează puţin  bucata nenorocită de fier. În toate aceste minute foarte lungi, mă gândesc la absolut toate persoanele care au însemnat vreodată ceva pentru mine, inclusiv la cei cărora fără să vreau poate că le-am facut rău sau pur şi simplu i-am deranjat. Oricare dintre ei aş fi vrut sş fie acum lângă mine! De frică să nu se termine bateria şi pentru a menţine linia liberă, nu dau niciun telefon nimănui şi nu primesc apeluri. În curând, ideea de a desface singur capcana revine în actualitate. A trecut puţin peste o oră şi altceva nu am de facut, în afara unui foc de semnalizare. De data asta, îmi permit să fac câteva mişcări, având acel avantaj al pietrelor dintre zimţi. Încep să pipăi mecanismul pe ici, pe colo, căutând „butonul” de salvare. La un moment dat, observ două mânere, de-o parte şi de alta a bucăţii de metal, care par flexibile, se pot manevra într-o direcţie. Încep să apăs cu putere pe unul dintre ele, dar mâna îmi scapă, iar capcana se strânge la loc cum era, până la pietre. Incredibil – am descoperit o posibilă pistă de salvare! Capcana este ruginită şi foarte greu de manevrat. Era bun nişte ulei în condiţiile date. Adrenalina îşi spune cuvântul şi după alte 30 de minute de chin, realizez că am răni la mâini şi încep să-mi amorţească degetele, de la tăria cu care am apăsat acele mânere. În schimb, sângele începe din nou să circule prin venele piciorului afectat. Trebuie să fac totul cu foarte mare atenţie. Orice greşeală poate avea un deznodământ grav. Bolovanul trebuie repoziţionat între zimţi, la fiecare apăsare de mâner. Cât de utilă era acum o a doua persoană, care ar fi putut să apese pur şi simplu pe cel de-al doilea mâner sau chiar pe amândouă, şi astfel ieşeam din cursă în numai 2 minute…

Faptul că îmi simt din nou piciorul înseamnă totul. Deja se vede luminiţa de la capătul tunelului. După 2 ore de captivitate, cu un ultim efort, deschid capcana suficient de mult cât să pot trage piciorul afară. Îmi calculez milimetric fiecare mişcare, crăcănez cât pot de mult arcurile şi încerc să aranjez cât mai bine pietroaiele. Mă îngrozeşte gândul că ar putea sa cedeze vreunul dintre ele, caz în care capcana s-ar închide la loc, mai tare decât înainte, anulând orele de efort susţinut care au trecut. Fără să mişc piciorul drept, mă ridic uşor în mâini, îmi iau poziţia de „atac” şi încep să trag uşor piciorul afară. Zimţii ajung deja în dreptul bocancului, foarte puternic şi imposibil de străpuns cu orice obiect tăios. Mă mai calmez puţin şi într-un final ies afară cu totul!

Trec numai 10 secunde de la măreaţa realizare. În clipa următoare, mă pufneşte un râs atât de isteric, încât probabil s-a auzit mai tare decât strigătele de mai devreme. Mă trezesc râzând de unul singur în mijlocul pădurii. Nu am râs niciodată atât de copios şi cu atâta poftă, ignorând chiar şi telefonul care sună într-una. În acelaşi timp, înjur de mama-focului, mai rău ca la o beţie straşnică. Piciorul este sănătos, în afară de câteva zgârieturi, şi pot să îl folosesc pe deplin. Nu am curaj să iau fiara cu mine drept dovadă, dar îmi vine pe loc ideea de fotografia capcana, fiind convins că imaginile vor apărea la un moment dat pe vreun post local de televiziune. Nicio actiune a Salvamont nu este lipsită de un reporter de televiziune, şi pe bună dreptate, pentru că majoritatea membrilor activează voluntar, cu echipament cumpărat din propriile buzunare. Autorităţile statului neglijează serviciile Salvamont, iar aceştia îşi justifică activitatea mediatizând fiecare intervenţie.

De aici încolo trebuie să mă gândesc la următorii paşi. Pot să aleg varianta cea mai simplă, dar şi riscantă – a continua drumul spre Izverna, câţiva kilometri, pe aceeaşi vale care probabil că este împânzită de astfel de capcane. Localnicii le folosesc pentru a ţine animalele înfometate departe de gospodării. Astăzi, ele sunt scoase în afara legii, dar nimeni nu poate să spună câte mai sunt, cine sau când le-a plantat. La următorul telefon, anunţ că m-am eliberat singur din cursă şi că aştept echipele sa vină după mine. Este cea mai politicoasă alegere, având în vedere că totuşi am pus oamenii în mişcare. Mă aştept la mustrări serioase pentru că am părăsit traseul marcat (deşi nu mai exista marcaj), dar acum cel mai mult contează că sunt în viaţă şi mă pot mişca.

Din păcate, planul meu se năruie. Din vale, aud oarece mişcări prin frunze şi crengi trosnite, ca şi cum s-ar apropia un om. Incredibil, zic, primul om cu care mă vad pe traseu!!! Apropiindu-se, realizez imediat că fiinţa nu are două picioare ci patru… Chiar în timpul convorbirii cu cei de la ISU, anunt disperat că am luat-o la fugă în sus, cu ursul în spatele meu. Din fericire, acesta nu mă urmăreşte. Viteza lui ar fi fost oricum net superioară. Poate că ursul a ales să-mi mulţumească pentru că am dezamorsat o capcană pe care era scris numele lui… Decizia pe care o iau, recomandată de Salvamont şi anunţată explicit la telefon către ISU, este să urc înapoi în direcţia din care am venit mai dimineaţă, tot spre creasta principală, până la golul alpin. Numai acolo aş fi în suficientă siguranţă faţă de sălbăticiuni, inclusiv la căderea noptii. Este trecut de ora 2 şi mai am aproximativ 5 ore de lumină. În curând, ajung la linia crestei şi întâlnesc marcajul pătrat roşu încadrat, care este folosit la delimitarea ariilor naturale protejate. Convorbirile telefonice ulterioare au ca unic subiect poziţia mea geografică. Apa este pe terminate, iar bateria telefonului este la jumătate, dupa 3 ore de vorbit aproape continuu.

În mişcare, timpul trece altfel. Jandarmii trag focuri de semnalizare în aer, dar din pacate le pot auzi numai la telefon. Este aceeaşi ceaţă ca şi mai devreme şi sunt ferm convins că salvatorii sunt foarte departe de mine. Folosind busola şi marcajul de delimitare a parcului naţional, mă deplasez înspre Cheile Ţesnei, pe care le zăresc ca prin minune undeva pe la 7 seara, dar de sus. Acum e momentul sa le dau salvamontiştilor adevărate indicaţii asupra poziţiei mele! Ajung pe un vârf mic calcaros, despădurit, de pe care se observă spintecătura adânca a Cheilor Ţesnei, precum şi o poiană aflată undeva deasupra cheilor, într-o dolină. Am mers atât de mult, încat am depăşit cheile şi le-am lăsat undeva spre nord-est; dacă mai continui, peste câteva zile ajung la Orşova… Se lasă seara şi hotărăsc să rămân în unicul punct de observaţie din creastă, despădurit, în aşteptarea echipelor de salvare. Nu mai am apă deloc, dar să plec la ora asta după apă înseamnă sinucidere curată. O noapte pot rezista şi fără apă. Ma pregătesc serios de o coborâre spre Valea Cernei a doua zi dimineaţă, în cautare de apă. La ora 8 fără câteva minute cedeaza şi telefonul, după 9 ore de convorbiri. Între timp, l-am folosit şi pe post de lanterna, în paralel cu frontala care a mai dat şi ea rateuri.

Îmi scot izoprenul şi mă bag la căldură în sacul de dormit. Am mai dormit sub cerul liber şi cu alte ocazii. Nu mai am niciun contact cu civilizaţia. La ultimul telefon am oferit cele mai precise detalii, iar salvamontul m-a asigurat că ştie unde să vină. Este ceaţă şi întunericul s-a lăsat de-a binelea. Odihna e binevenită, n-a fost o zi tocmai uşoară din punct de vedere fizic.

Nu apuc să închid ochii mai bine de 10 minute. Liniştea deplină care s-a lăsat este uşor întreruptă de un sunet vag, îndepărtat, de sirenă portabilă. În secunda următoare mă deştept şi mă apuc să adun vreascuri şi frunze uscate pentru focul de semnalizare. Am plecat de-aici în noaptea asta! Deşi telefonul s-a descărcat mai devreme, ca prin minune apuc să dau un ultim apel, confirmându-le salvatorilor că îi aud şi că sunt pe drumul cel bun. Din cauza ceţii dense, focul meu nu poate fi văzut, nici lanternele puternice ale celor care sosesc din pădure. Încep să fluier din toţi plămânii, folosind accesoriul extrem de util de pe cureaua rucsacului pe care o tăiasem mai devreme. Pe o astfel de vreme, singurele semnale pe care le putem folosi sunt cele sonore.

Primul om care ajunge la mine, puţin după 8 seara, este chiar unul dintre voluntarii Salvamont, localnic din Severin, bun cunoscător al munţilor din zonă. Ne reunim într-un final vreo 5-6 oameni, restul echipei mixte rămânând într-o poiană mai jos, la foc de tabără. Exista riscul de a nu fi găsit noaptea asta şi să se fi amânat căutările pentru a doua zi. Băieţii îmi spun că au plecat pregătiţi pentru cel puţin două zile şi că sunt foarte mulţumiţi de rapiditatea cu care s-a terminat acţiunea. Undeva lângă mine, un jandarm dă raportul prin staţie: s-a găsit persoana, poa’ să meargă pe picioare… Mi se oferă un sandviş, iar în timp ce îmi strâng rucsacul, reporterul încearcă, în mod firesc, să-mi ia un interviu. Din vorbă în vorbă, plecăm în jos către tabăra de bază, unde fac cunoştinţă şi cu restul de 20 de oameni care au plecat după mine. E noapte, iar simţul meu al orientării este acum egal cu zero, dar am impresia că suntem chiar în Poiana Ţesnei, undeva deasupra cheilor. Pe drum, reporterul „înregistrează” un alt aspect al conversaţiei mele cu ceilalţi – am scăpat o vorbă despre accidentul de pe Valea Cerbului din Munţii Bucegi, o alunecare pe zăpada îngheţată din care eu am scăpat doar cu câteva zgârieturi, dar două dintre colegele de tură au necesitat spitalizare. Totul s-a petrecut pe data de 2 mai 2004, pe când aveam numai 17 ani…

Ajungem la şoseaua din Valea Cernei la 1 noaptea, după 18 ore de traseu montan. Organismul uman are o stranie capacitate de a se „adapta” la situaţiile de criză. După toate aceste ore, singurul lucru la care mă gândesc acum este o bere rece – împreună cu echipa Salvamont Caraş-Severin, al cărei şef – Valentin Balaban – mă felicită că am ales muntele în detrimentul televizorului sau al calculatorului. Nimeni nu mi-a reproşat nimic în timpul coborârii, ba din contră, toată lumea era mulţumită că am coborât cu toţii în siguranţă, mai repede decât era plănuit.

Înainte de „escortarea” în Băile Herculane, un al doilea reporter, probabil de la o televiziune locală, care aştepta la baza muntelui cu o cameră video mai sănătoasă pe umăr, îmi solicită un al doilea interviu, de data asta puţin mai „formal”, cu întrebări care mai de care mai „interesante”… Ţi-a fost frică? (Nu era deloc momentul pentru ironii, însă regret şi astăzi că nu i-am vorbit deschis, în faţa camerei, despre erecţia puternică pe care am avut-o după ce m-am prins în capcana de urs sau despre aceea ulterioară de când mi-am dat seama că sunt urmărit). La un moment dat, înainte de plecare, acelaşi reporter mă solicită din nou, de data asta pentru altceva. Pune-te şi tu pe targă, să te ducă băieţii, să filmăm şi noi ceva… Salvamontiştii rămân interzişi, iar eu deja am uitat de toată oboseala – mă gândesc serios să dau cu el de pământ! Impulsul îmi este suprimat numai de gândul „crucificării” pe care mi-ar organiza-o presa a doua zi… Până la urmă eu sunt acela salvat şi nu mă aflu deloc într-o poziţie favorabilă pentru a face circ.

După un control medical succint, mă urc în maşina lui Bruno, un salvamontist din Băile Herculane, care s-a oferit să mă găzduiască în puţinele ore care au mai rămas până dimineaţă. Din lipsă de spaţiu, voi împărţi patul chiar cu fiul lui…

Partea a treia – urmările

În urma filmărilor de sâmbătă noaptea, bănuiam ca voi ajunge drept exemplu negativ pe la vreo televiziune locală. Din partea mea, de întâmplarea asta vroiam să ştiu numai eu şi ceilalţi care au luat parte la ea… Însă presa nu a fost de acord. M-a surprins să aflu că în numai câteva ore de la ultima filmare de jos, eram deja „vedetă” la toate emisiunile de ştiri importante de la noi. Există oameni din viaţa mea care n-ar fi trebuit să vadă aşa ceva la televizor. Dar pe mine nu m-a întrebat nimeni… Cu câtă rapiditate se mişcă presa de astăzi! La ora 1 s-a încheiat acţiunea, iar la 7 dimineaţă eram pe toate posturile, inclusiv în ediţiile proaspăt ieşite din tipar ale ziarelor Libertatea şi Click! Şi asta nu era nimic, dacă băieţii deştepţi care trebuiau să facă o ştire „adevărată” nu inventau zeci de inepţii cu privire la eveniment. Nu m-am recunoscut în textul câtorva ştiri! Am fost băgat în aceeaşi oală cu ăia care pleacă în adidaşi pe Valea Jepilor ca să îşi impreisoneze prietena şi îi prinde şi noaptea pe traseu.

Ai plecat de la locul accidentului! Nu ai respectat indicaţiile salvamontiştilor! Îţi dăm amendă! Să stai acasă! Ca o paranteză, una din întrebările „interesante” ale reporterului de presă a fost că dacă mai plec pe munte şi altădată… Bineînţeles! – le-am zis. De aici, „textierul” de la Pro TV, o televiziune de scandal care inventează ştiri de când există, a fabricat informaţia cum că „Turistul a declarat că va mai pleca şi pe viitor singur pe munte. Până la prima amendă…”

Menţionam că pe drum am purtat o conversaţie cu primul salvator care a ajuns la mine în seara aia, despre cum am mai apărut eu odata la televizor, la 17 ani (fără mozaic pe faţă şi tot la Pro Tv). Alunecasem pe un jgheab din Valea Cerbului cu zăpadă mai îngheţată decât era normal la data de 2 mai. Nu mi-am dat seama că sunt înregistrat. Televiziunile: turistul s-a mai rătăcit o dată, în Munţii Bucegi, când a scăpat cu viaţă tot datorită salvamontiştilor… Corect, jos pălăria pentru Salvamont, dar eu îmi cunoşteam perfect poziţia geografică, la fel şi ceilalţi 7 colegi de tură. A fost o comparaţie nefericită, gratuită, la care s-a apelat numai pentru senzaţional.

De la eveniment şi până astăzi, mi-am format obiceiul ca dintr-o ştire citită în mass-media, să dau la o parte trei sferturi din gargara ieftină fabricată şi să reţin esenţialul – cu dubii serioase asupra veridicităţii! Există „reporteri” plătiţi la numărul de ştiri pe care le aduc în media, fenomen care mi se pare extrem de periculos pentru obiectivismul şi valoarea informaţiilor care ni se servesc în mod curent.

Trecând peste inepţiile din presă, trebuie totuşi să aduc şi o apreciere. Cea mai pertinentă ştire despre întâmplarea cu capcana de urs, complet obiectivă şi în care toată lumea a ţinut cu mine şi nu cu ursul, a fost cea de la Observator, Antena 1. Mulţumesc, Lucian Mândruţă, şi pentru tonul zguduitor cu care ai prezentat ştirea cu titlul „Capcană pentru oameni”! Montajul a fost unul excelent, s-a difuzat întreg interviul şi fără înflorituri, iar impactul a fost cu totul altul… Antena 1 este singura televiziune care a difuzat şi declaraţiile jandarmeriei montane cu privire la capcanele de urs încă prezente în Mehedinţi, în jungla mehedinţeană mai bine zis, unde din păcate se trăieşte şi în secolul XXI ca în Evul Mediu! Cel mai rău îmi pare că videoclipul a fost şters din arhiva online a Antenei, probabil din cauza vechimii, şi nu vi-l mai pot prezenta.

La Orşova, personalul hostelului la care trag de obicei pentru masă şi cazare când ajung în oraş, m-a recunoscut imediat de la televizor. Am fost arătat cu degetul de către o ţară întreagă, drept exemplu negativ, în condiţiile în care salvamontiştii m-au felicitat pentru alegerea făcută, iar capcanele de urs nu au ce căuta pe munte. Din multitudinea de prompteriste în călduri care s-au întrecut în senzaţional şi în amenzi, o singură televiziune a atras atenţia asupra ilegalităţii capcanelor de urs! NU eu am greşit, că am plecat pe munte, a greşit nenorocitul ala care a plantat capcana şi pe care încă îl mai caut la Izverna, să-i spun şi eu părerea mea… Avem pretenţia că suntem cetăţeni europeni. Nu vreau să mă gândesc la chinurile săracilor urşi care sfârşesc într-un astfel de mod atât de barbar şi demn de perioada lui Vlad Ţepeş. E drept, voievodul român este din ce în ce mai pomenit în ultima vreme…

Haideţi să fim puţin mai atenţi când facem incursiuni în natură, în locuri mai sălbatice decât cele cu care suntem deja obişnuiţi în oraşele mari. Una dintre regulile de bază ale muntelui este să nu pleci singur. Dacă respectam această regulă, poate că nici nu ar mai fi fost cazul să sun la 112 şi să ajung la televizor. Relatările din presă referitoare la diverşi turişti care greşesc în abordarea muntelui ar trebui să aiba un sigur scop: educarea publicului IN FAVOAREA practicării drumeţiilor, dar tragerea unui semnal de alarmă cu privire la cei care ignoră un minim de reguli de echipare şi conduită. Din păcate, tabloidele insistă numai pe aruncarea cu noroi, în piaţa publică, înspre cei care au „îndrăznit” să abordeze o potecă de munte în locul benzii rulante de la sala de fitness.

Să aveţi călătorii frumoase şi numai cu amintiri plăcute! A, şi fără presă…

Iulia Em – Balada fulgerata de vant  (click pe banda cenuşie)

Pentru început, ţin să vă povestesc o scenă dintr-un film pe care l-am văzut acum ceva ani şi pe care îl revăd cu mare plăcere ori de câte ori am ocazia. Acţiunea se petrece în anii ’60 ai secolului trecut. Într-o şcoală americană de elită (preparatory school), un profesor de limba şi literatura engleză utilizează metode neconvenţionale de educare a elevilor “îngheţaţi” de rigorile regulamentului şcolar, asemănătoare mai degrabă cu cele dintr-o unitate militară. Într-un mediu ostil, adolescenţii sunt ţinuţi “prizonieri” în internatul şcolii, fără fete (era o şcoală de băieţi), fără acces la presa de orice tip, fără muzică, practic lipsiti de orice contact cu realitatea de afară. La una dintre ore, profesorul neconvenţional invită fiecare elev în parte la o faptă neobişnuită, “obraznică” am putea spune: să urce pe catedră şi să privească timp de câteva secunde, de sus,  către sala de clasă! În aceste secunde, elevul admiră un peisaj uluitor, “interzis” în alte contexte, o perspectivă de a cărei existenţă nu era conştient sau nu ar fi crezut în accesibilitatea ei. Elevii erau astfel educaţi să gândească pentru ei, să fie diferiţi unul faţă de celălalt astfel încât fiecare să vină cu ceva nou şi util pentru omenire, să caute în permanenţă unghiuri noi de vedere asupra realităţii, dar cel mai important: să nu se plafoneze la realitatea seacă şi monotonă pe care i-o servesc ceilalţi în cotidian! Lecţia m-a impresionat şi a fost principala sursă de inspiraţie pentru cuvintele şi imaginile care urmează. Personajul (profesorul) se numeşte John Keating (Robin Williams), iar filmul se numeşte Dead Poets Society (1989).

Modernizarea oraşului Bucureşti, începută în anii ’90, a atras după sine modificarea regimului de înălţime al clădirilor, bineînţeles în sensul pozitiv. Până în anul 1989, “zgârie-norii” Bucureştilor se numărau pe degetele de la două mâini, în top fiind turnul de testat ascensoare de la Basarab, hotelurile Intercontinental şi Dorobanţi, turnul de paraşutism din parcul 23 August, precum şi noile clădiri Casa Scânteii şi Casa Poporului. Dacă în anul 1990, cea mai înaltă clădire din Bucureşti avea 112 metri, astăzi recordul a fost dublat şi chiar mai mult, cea mai înaltă structură având 240 de metri şi o funcţiune tot industrială – furnalul Centralei Electrotermice Progresu. Fiindcă tot venit vorba despre funcţiunile clădirilor înalte din Bucureşti, trebuie menţionat că înainte de 1989 acestea erau în mare parte hoteluri, clădiri oficiale de stat şi unităţi industriale. Astăzi, o majoritate covârşitoare a clădirilor din Bucureşti mai înalte de 50 de metri îndeplinesc funcţia de birouri şi complexe rezidentiale, astfel că  regimul de înălţime al capitalei a crescut o dată cu tendinţa marilor dezvoltatori de a se impune cu ceva nou pe piaţa imobiliară românească, tânără şi cu potenţial ridicat.

Floreasca City Center Sky Tower ( 2012, 137 de metri)

Cel mai înalt turn de birouri din Bucureşti (la nivelul anului 2014) are 36 de etaje superioare şi a fost inaugurat în luna august a anului 2013, la mai multe luni de la finalizarea clădirii. La baza colosului de sticlă se întinde terasa mall-ului Promenada, care de la etajul 34 pare a fi un muşuroi de furnici permanent active. Totuşi, panorama cea mai interesantă se deschide spre est, fiind “drenată” de cursul sinuos al râului Colentina, amenajat prin lacuri de acumulare (în imagine – Lacul Tei), dincolo de care “se cască” în depărtări blocurile din cartierele Colentina si Tei. În prim-plan avem un cartier Floreasca în plina dezvoltare imobiliară, într-un colţ arătându-se poate cel mai interesant hotel din Bucureşti, din punct de vedere al arhitecturii, Hotelul Caro, amenajat într-un vechi complex industrial, cel al fabricii de glucoză. De pe Sky Tower putem admira întreaga zonă verde din nordul capitalei, precum şi piscinele bogătaşilor din împrejurimi (ce bun ar fi un binoclu…).

Tower Center International (2008, 106 metri)

Muzeul Ţăranului Român, Muzeul de Geologie, Muzeul Antipa, Piata Victoriei, Palatul Victoria, Bulevardul Iancu de Hunedoara, Bulevardul Lascăr Catargiu, Bulevardul Ion Mihalache, precum şi “micul” turn BRD – toate acestea pot fi admirate de pe terasa celei de-a doua clădiri de birouri, ca înălţime, din Bucureşti, Tower Center International. Într-o dupa-amiază generoasă din punct de vedere meteorologic, apusul poate fi urmărit chiar în oglinda apei Lacului Morii, vizibil fără probleme spre vest. Fiind amplasat chiar în centrul oraşului, oferă cea mai cuprinzătoare panoramă asupra întregului oraş. Claxoanele nervoase şi sirenele ambulanţelor sunt atât de departe, încât se aud în “surdină”, confirmând importanţa acestei oaze de linişte aflată la peste 100 de metri distanţă, pe verticală, de “lumea de jos”…

Casa Presei Libere (1957, 104 metri, cunoscută drept Casa Scânteii)

Antena cea mai înaltă de pe Casa Scânteii, monument de arhitectură de inspiraţie rusească,  se află la peste 100 de metri faţă de sol, pe o platformă restrânsă în suprafaţă; chiar şi aşa, este suficient să urci la primul etaj tehnic (aproximativ 70 de metri) pentru a studia amănunţit cea mai largă şosea din Bucureşti, denumită după generalul rus Pavel Dimitrievici Kiseleff (Kiseliov). Numai în mod accidental, coloşii gemeni de sticlă de la intrarea în complexul expoziţional Romexpo îţi mai pot atrage atentia de la grădinile atât de atent îngrijite de pe spaţiul verde din faţa Casei Presei. Pe partea cealaltă de Romexpo, înspre vest, ni se dezvăluie oaza de verdeaţă aferentă celui mai frecventat parc din Bucureşti, Herăstrău, amenajat pe malurile lacului omonim, din salba Colentinei.

Turnul T3 din complexul rezidenţial Asmita Gardens (2009, 92 de metri)

Detinând recordul de cea mai înaltă clădire destinată locuirii din Bucureşti, complexul Asmita este situat în sud-estul oraşului, foarte aproape de malul bălţii Văcăreşti şi de viitoarele pasaje supraterane de pe Şoseaua Mihai Bravu. Ne-ar fi fost de folos aici un fotograf pasionat de infrastructură, care să imortalizeze lună de lună evoluţia şantierului, după modelul dedicatului fotograf amator care locuia în blocul de la Şoseaua Titulescu colţ cu Griviţei şi ne oferea aproape zilnic fotografii cu şantierul Pasajului Basarab, din 2007 până la finalizare! Turnurile Asmita constituie, de asemenea, cele mai importante puncte de observaţie asupra viitoarei rezervaţii naturale Văcăreşti. Turnul T3 oferă o panoramă completă, spre vest, asupra evoluţiei haotice a oraşului, din punct de vedere arhitectural şi al organizării teritoriale. Vile fastuoase, case vechi, platforme industriale abandonate, blocuri comuniste, toate îşi găsesc locul pe “display”-ul vestic care ne stă la dispoziţie din turnul de 25 de etaje.

Hotelul Intercontinental (1970, 77 de metri)

Inaugurat în perioada “de aur” a comunismului românesc, Intercontinentalul a rămas până astăzi cel mai înalt hotel din Bucureşti şi primul hotel de 5 stele românesc. Este situat chiar la kilometrul “0” al oraşului, iar terasa, orientată spre sud, a complexului de sănătate de la etajul 22, este cel mai eficient punct de panoramă asupra centrului istoric al capitalei. Display-ul este “dominat” de impunătoarea clădire a Universităţii din Bucureşti, în jurul căreia sunt dispuse cele două mari pieţe, încărcate de o istorie care înca se mai scrie şi în zilele noastre: 21 Decembrie 1989 şi Universităţii. O noapte petrecută pe terasa de la Inter îţi schimbă definitiv viziunea asupra oraşului din timpul zilei. Motoarele turate la maxim ale motocicliştilor vitezomani reprezintă unicele surse de perturbare a liniştii, timide dacă stăm să ne gândim la altitudinea relativă la care ne aflăm… Clădirea Băncii Naţionale a României “sare” obligatoriu în ochi, fiind cea mai bine iluminată din centrul istoric, în fundal zărindu-se masivul de marmură al Casei Poporului, pe nedrept cel mai căutat obiectiv turistic bucureştean…

Hotelul Howard Johnson Grand Plaza (70 de metri, cunoscut şi ca Hotel Dorobanţi)

Etajul tehnic superior al Hotelului Howard Johnson este “îndesat” cu zeci de antene, până la care se ajunge pe două scări metalice verticale, pornind de la casa liftului. Acest etaj este puţin mai retras, producând ceva dificultăţi tehnice fotografului, care este nevoit să folosească zoom puternic pentru o panoramă cât mai “curată” a oraşului. Chiar şi aşa, vederea spre nord-vest este impresionantă, din centrul atenţiei nelipsind Bulevardul Lascăr Catargiu (fost Ana Ipătescu), precum şi turnurile înalte din aceeaşi direcţie: hulita Cathedral Plaza, Pasajul Basarab, turnul IFMA, turnul BRD, precum şi… Tower Center International, de pe terasa căruia se vede şi hotelul pe care l-am abordat. Ştim sigur că undeva sub “îmbrăcămintea” clădirii care funcţionează ca hotel încă din anii ‘70, se desfăşoară mult-cântata Piaţa Romană, din care vedem deocamdată numai o jumătate… Bila ASE-ului este tot pe locul ei, după ce a “căzut” pentru o scurtă vreme, în timpul lucrărilor de restaurare O panoramă interesantă, recomandată a se fotografia numai la apus, se deschide asupra cartierului de case Icoanei-Dacia-Polonă.

Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti (1978, aproximativ 60 de metri)

În ciuda înălţimii mai reduse, Spitalul Universitar vine “la pachet” cu două avantaje esenţiale pentru amatorii de înălţimi bucureştene: izolarea faţă de fronturile de clădiri din jur şi accesibilitatea “oficială” – terasa acestuia fiind ocupată de mesele cantinei instituţiei, aflată la etajul 14. Oricine poate veni pentru un şniţel bun, un cartof prăjit şi o… fotografie! De nicăieri nu putem vedea Splaiul Independenţei mai spectaculos! Peste “gârlă”, tronează Casa Radio, a cărei poveste a fost deosebit de agitată de-a lungul deceniilor de “existenţă”: nu a apucat să fie terminată în perioada comunistă, apoi noii antreprenori (proiectul Dâmboviţa Center) au dat faliment, după ce au spart colosul în două, cu materiale explozive… Nici terasa Dâmboviţei de la Academia Militară nu arată prea rau, mai ales seara; o panoramă interesantă se mai deschide spre vest, în centrul atenţiei fiind centrala electrotermică Grozăveşti şi UNEFS.

Clădirile moderne ale capitalei dispun de terase pe care se poate ajunge destul de simplu, cu liftul sau pe scări fixe, terase care sunt împrejmuite corepunzător cu balustrade sigure şi care uneori joacă rolul de platforme pentru antenele de telecomunicaţii; foarte rar (spre deloc) joacă un rol turistic, mai precis de restaurante, baruri, expoziţii şi altele. Bucureşteanului “de rând” nu-i este în prezent la îndemână să ajungă pe terasele superioare ale celor mai înalte clădiri din oraş, fără o aprobare de la personalul competent. Putem spune că este o pierdere atât a turiştilor, cât şi a celor care ar putea să câştige de pe urma doritorilor de inedit. În prezent, singurele două intenţii de valorificare turistică a unor terase înalte sunt materializate la Casa Poporului (turul Panoramic) şi la Spitalul Universitar (terasa cantinei). În anul 2013, cu ocazia inaugurării Sky Tower din Floreasca, bucureştenii au putut vizita gratuit, timp de două luni, etajul 34 (din 36), dispus circular şi suficient de înalt pentru a oferi miilor de vizitatori o privelişte de senzaţie.

Din categoria celor mai înalte clădiri din Bucureşti mai fac parte turnul paraşutistilor, turnul de testat ascensoare IFMA, clădirea Millenium, Cathedral Plaza, Casa Poporului, Charles de Gaulle Plaza, Monaco Towers, Planorama, Bucharest Financial Plaza, precum şi structuri ca relee ale STS şi IGP, furnale industriale şi altele. Până în anul 1957, cea mai înaltă clădire din Bucureşti a fost Palatul Telefoanelor (52 de metri) de pe Calea Victoriei. Între anii 1890 şi 1957, “acoperişul Bucureştilor” a fost reprezentat de Foişorul de Foc (42 de metri), astăzi Muzeul Pompierilor. Acesta a fost ridicat la doi ani după demolarea Turnului Colţei, de 50 de metri înălţime, finalizat în anul 1715. Cea mai înaltă clădire situată în stadiu de proiect din Bucureşti ar putea ajunge la 210 metri şi ar avea tot funcţiunea de clădire de birouri.

Post-procesarea tehnică a imaginilor panoramice a fost realizată de Livia Zaharia (U.A.U.I.M, anul 5). Deasemenea, adresez mulţumiri pasionatului de fotografie Emanuel Pătrăşcioiu, pentru efortul depus spre obţinerea unora dintre aprobările de vizitare a obiectivelor prezentate.

Moment muzical: Phoenix – Vino să ne-ascundem sus în nori

Clipa plecării la munte are o mare însemnătate, pentru că atmosfera ei înrâureşte asupra excursiei întregi. Închipuiţi-vă un concert care ar începe cu un vajnic acord fals. Acesta ar pricinui, cred, fuga auditorilor, mai ales a celor pricepuţi în ale muzicii. Şi excursia poate şi trebuie să fie şi ea o operă de artă, deci se cuvine ca începutul ei să fie armonios. (Bucura Dumbravă – Cartea munţilor, 1920)

În introducerea acestui material, haideţi să evocăm plecarea. Şi cum am putea să o facem mai eficient decât prin cuvintele autentice ale Bucurei Dumbravă, montaniarda care a promovat turismul montan cu atâta căldură şi responsabilitate? Plecarea înseamnă, pe de o parte, momentul întâlnirii componenţilor echipei “de asalt”, un asalt organizat cu atenţie, într-o echipă aleasă pe sprânceană de către un singur “căpitan”, experimentat şi motivat în a genera bună-dispoziţie, în paralel cu “ordinele” pe care este nevoit să le transmită coechipierilor în vederea unei bune desfăşurări. Numai aşa se poate face munte, mai ales atunci când “subalternii” sunt începători şi, în contextul unui entuziasm ieşit din comun, nu acordă importanţa cuvenită regulilor muntelui. Orice echipă în a cărei componenţă nu este alocată funcţia de căpitan trebuie obligatoriu să fie compusă numai din oameni experimentaţi şi obişnuiţi unul cu celălalt, în sensul cunoaşterii precise a capacităţilor fiecăruia de efort  şi a “vechimii” cu care echipa efectuează ascensiuni în această componenţă. Altfel, este nevoie de o “autoritate” recunoscută, chiar şi în mod tacit, de către ceilalţi, care va fi respectată şi ascultată pe baza încrederii care i se cuvine.

Pe de altă parte, interpretarea mea personală a textului Bucurei Dumbravă este una diferită. Aceasta evocă plecarea ca pe o primă impresie, care nu trebuie “plafonată” neapărat la minutele întâlnirii în gară. Propun extinderea termenului la cariera montană, ce dispune şi ea de o “plecare”, pentru fiecare dintre noi. Cu toţii am făcut pentru prima dată ceva. Dacă acel ceva a fost extraordinar, mai mult ca sigur ne-am dorit să se repete. În cazul primului traseu montan, sunt decisivi numai doi factori pentru ca proaspătul montaniard să revină pe munte: vârsta la care se petrece evenimentul şi calitatea organizării excursiei. Ambii influenţează decisiv “cariera” montană, aşa cum vom vedea în rândurile de mai jos.

Ce înseamnă muntele? De ce mergem pe munte? Sunt întrebări pe care cei care practică acest obicei “ciudat” le primesc de la orăşenii “de rând”, care, în ciuda unei condiţii fizice excelente, aleg să-şi petreacă timpul liber alergând eventual în parcul de lângă casă (un caz fericit) sau dansând până dimineaţă în cluburi de noapte. Majoritatea “clubiştilor” despre care vorbim nu merg pe munte (nu fac mişcare) – nu pentru că nu vor, ci pentru că nu ştiu, nu au avut ocazia de a cunoaşte importanţa activităţii. În cele din urmă, o parte dintre aceştia experimentează un prim contact cu muntele, care dacă nu este atent supravegheat şi organizat, poate evolua în tragedii cauzate de orgolii personale şi de neconştientizarea pericolului. Spre exemplu, un băiat doreşte să-şi impresioneze prietena cu ceva “marfa”. Merge cu ea la munte, se cazează într-o pensiune din oraşul Buşteni, consumă alcool în discotecă până dimineaţă, iar pe la ora 5 după-amiază, când consideră că s-a “trezit” suficient, pleacă pe traseul spre Babele în teneşi sau, mai rău, în pantofi, fără mâncare, haine şi apă, convins fiind că până la lăsarea nopţii “fentează” timpii de pe indicatoarele turistice. O altă practică adeseori fatală este urcarea cu telecabina în vederea coborârii pe picioare înapoi în staţiune, crezându-se că la coborâre este mai uşor…

Presimt că unii dintre voi au identificat deja fenomenul de “pseudoturism” defectuos, aşa cum îl definea Nestor Urechia, un alt autor consacrat de literatură turistică montană. Din păcate, fenomenele atât de ocărâte de autorii începutului de secol XX sunt cât se poate de actuale şi astăzi. Şi pe nedrept, Valea Jepilor din Masivul Bucegi (sau Valea Caraimanului, sau Jepii Mici, sau “pe sub telecabină”), este traseul cu cele mai multe incidente montane din România. Este traseul care pentru mulţi tineri reprezintă o premieră în mersul pe munte – ceea ce nu este un lucru tocmai rău, dar nici 100% potrivit. Pentru un începător, diferenţa de nivel din abrupt este covârşitoare, turistul fiind nevoit să urce de la Hotelul Silva (950 de metri altitudine) până la Cabana Caraiman (2025 de metri), deci o diferenţă de nivel de aproape 1100 de metri, comparativ echivalentă cu ascensiunea de 14 ori a Hotelului Intercontinental de la Bucureşti! Şi asta nu e tot, pentru că de la Cabana Caraiman până la cel mai apropiat mijloc de transport în comun (cel pe cablu) mai trebuie să urcăm pe platou încă 150 de metri, e drept în pantă mai uşoară, dar de cele mai multe ori pe vânt puternic care sporeşte oboseala deja acumulată.

Prin urmare, “Jepii Mici” pot deveni cu multă uşurinţă un obiectiv precis al fiecărui tânăr turist care ajunge pentru prima dată la Buşteni, dar în niciun caz nu trebuie abordaţi imediat, ci numai după un antrenament prealabil pe trasee mai scurte şi mai simple din punct de vedere tehnic. Există pasaje care, deşi pentru cei mai mulţi dintre noi sunt uşor de trecut dacă le acordăm atenţia cuvenită, pentru alţii pot deveni descurajatoare, în principiu din cauza lipsei de condiţie fizică minimă necesară, ceea ce provoacă frică şi aversiune faţă de munte. Pe nedrept, o bună parte dintre cei care merg pentru prima dată pe munte – inclusiv pe Valea Jepilor – ajung să fie descurajaţi de aceste treceri mai puţin “ortodoxe” pe care le impune traseul.

Un alt aspect deosebit de important este educaţia turistului care calcă întâia oară pe poteca muntelui. Şi aceasta nu se poate realiza decât prin intermediul unui organizator bun, care să fie un adevărat profesor pentru cei cu care merge. Urcând în ani diferiţi pe Valea Jepilor, nu am putut să ignor un alt “record” mai puţin fericit pe care îl atinge: este cea mai murdară vale de abrupt din munţii României! O soluţie simplă şi în acelaşi timp complicată pentru contracararea acestui record este… respectul! În totdeauna am fost de părere că respectul NU se cere, ci se câştigă! Ori, din moment ce pseudo-turiştii aruncă pet-uri, scutece folosite, absorbante şi alte ambalaje în mijlocul naturii, am putea fi tentaţi să credem că natura nu ştie să îşi ceară respectul cuvenit! Evident, este o exagerare personală. “Comportamentul” mediului natural este asemenea unui animal de casă: un căţel nu ştie decât să latre, iar noi trebuie să înţelegem ceea ce vrea să ne transmită. Tot aşa, natura emite mesaje “criptate”, al căror cod de dezlegare nu poate fi identificat decât printr-o educaţie corespunzătoare. Natura îşi poate câştiga respectul cuvenit numai prin dezlegarea acestor mesaje pe care le transmite şi pe care mulţi dintre noi eşuăm în a le înţelege. Preţuirea oricărei flori întâlnite, oricărei stânci, oricărui fir de iarbă pe care ne întindem la odihnă, poate împiedica cu succes pângărirea naturii în astfel de moduri. Desigur, nu am uitat nici de respectul faţă de semenii noştri care ne urmează pe traseu…

Dar să trecem totuşi la explorarea Văii Jepilor! Una dintre cele mai spectaculoase văi din Munţii Bucegi şi din Carpaţi îşi pune la dispoziţie peisajele unice, pe care le putem “accesa” relativ uşor, dacă acordăm muntelui un minim de respect cuvenit.

Călătorul care părăseşte gara Buşteni pe la monumentul Ultima Grenadă nu îşi mai dezlipeşte privirea de la muntele Caraiman, simbolul oraşului, pe marginea căruia străjuieşte Monumentul Eroilor ceferişti din Primul Război Mondial. Construit între anii 1926-1928, se constituie dintr-o cruce metalică de 28 de metri montată pe un soclu de 7 metri. Piesele au fost cărate cu ajutorul funicularului, dar şi al carelor trase de boi. Crucea Caraimanului devine din start obiectivul turistic principal pentru oricine îşi propune o ascensiune în Bucegi. Încă de la gară, apar marcajele cruce albastră, triunghi albastru şi punct roşu, care ne vor conduce spre zona de abrupt. Întâia „provocare” este drumul către Hotelul Silva, un al doilea simbol al oraşului, punct de plecare spre platoul Bucegilor atât pentru turiştii pedeştri, cât şi pentru cei care optează pentru telecabină. Pornim de la gară spre sud, pe drumul naţional, cale de 700 de metri, pentru ca în dreptul spintecăturii Văii Jepilor să cotim spre vest, pe Strada Telecabinei, care urcă susţinut cale de încă 700 de metri lungime. Până nu demult, reperul principal al acestei cotituri era pasarela industrială de la fabrica de hârtie, una dintre cele mai vechi din România, datând din perioada regelui Carol I. Panorama de la Hotelul Silva asupra Caraimanului este greu de uitat o dată ce ai văzut-o pentru prima oară. Dacă de la gară, crucea părea a fi la o aruncatură de băţ, pe măsură ce ne-am apropiat, s-au dezvăluit treptat cei 1300 de metri pe care îi avem de urcat (în plan vertical) până sus la cruce. Din când în când, Caraimanul se mai „ascunde” după nori întocmai ca o mireasă care se fereşte de ochii indiscreţi ai celui care nu trebuie să o vadă înainte de vreme.

Traseul începe din spatele Hotelului Silva, pe drumul forestier cu care se prelungeşte Strada Telecabinei. Pe aici întâlnim cele trei marcaje turistice ale traseelor care pleacă de la gară: punctul roşu se angajează într-un traseu de promenadă, accesibil tot timpul anului, spre Cascada Urlătoarea, de unde putem coborî în Poiana Ţapului, pentru a închide un circuit lejer. Triunghiul albastru merge o vreme alături de punctul roşu, până aproape de Urlătoarea, unde se bifurcă poteca ce deservea funicularul Brătei – Bolboci – Piatra Arsă – Buşteni, potecă utilizată acum de turiştii antrenaţi care vor să urce sau să coboare de la complexul sportiv Piatra Arsă. Drumul nostru, marcat cu cruce albastră, se desparte de acestea după câteva sute de metri şi porneşte brusc în sus prin pădure, debutând cu un urcuş care evită o serpentină a drumului de maşină pe care ne aflăm. Curând, părăsim şi acest drum, care ia sfârşit la stăvilarul de lângă refugiul Salvamont Valea Jepilor.

Din acest punct, traseul părăseşte firul văii Jepilor şi urcă susţinut în versantul drept al acesteia. Vâlcelele pe care trebuie să le traversam ne pun şi primele „probleme” tehnice, unul dintre pasaje fiind chiar echipat cu cablu de asigurare. Este şi prima porţiune mai „intimidantă” a traseului, cheie pentru oricine este sau nu este dispus să suporte mai departe rigorile muntelui. Pe versantul opus se pot observa spectaculoasele căderi de apă ale Vâlcelului Înspumat. La un moment dat, panta se reduce şi astfel intersectăm din nou firul văii, pe care îl vom însoţi de-acum mai îndeaproape. Până aici am făcut cam 45 de minute de la hotelul Silva. Punctul de intersectie cu valea este si locul de unde se recomandă o reaprovizionare cu apă de izvor. De aici în sus, traseul nu mai este sub nicio formă recomandat pe timp de iarnă, de fapt devine periculos chiar şi în perioadele cu dezgheţ din lunile mai şi iunie, când avalanşele de zăpadă sunt însoţite de pietre amestecate cu gheaţă…

Poteca din ce în ce mai îngustă suie la început pe versantul stâng al văii, pentru a ocoli o săritoare bolovănoasă de pe firul principal. Până la ieşirea în platou, urmează să mai intersectăm valea de câteva ori, cele mai dificile săritori fiind evitate cu ajutorul marcajului printr-o serie de hornuri dotate cu cabluri de asigurare. Pe vreme umedă, aceste pasaje devin o reală problemă chiar şi cu echipament adecvat, deoarece stânca devine alunecoasă, iar trecerile sunt foarte expuse. În anii mai bogaţi în precipitaţii şi mai răcoroşi, hornurile rămân astupate cu zăpadă, îngreunând accesul turiştilor. Urcuşul devine din ce în ce mai vertical, din loc în loc apărând mici porţiuni de relaxare, „agăţate” în abruptul văii. Cea mai intimidantă porţiune, dotată cu cablu, te pune efectiv în situaţia de a sta suspendat vreme de câteva secunde cu spatele înspre hăul de câteva sute de metri care se cască dedesubt, pentru a traversa o muchie ascuţită de pe o faţă pe cealaltă. Din loc în loc, apar plăcuţe comemorative şi cruci, în amintirea celor căzuţi pe vale, majoritatea surprinşi de vremea rea.

Ca „bonus”, admirăm în versantul drept spectaculoasa cădere de apă a Cascadei Caraimanului, cu un debit mai crescut la începutul verii şi mai scăzut în rest. Aceasta este vizibilă şi din telecabina pe care o mai zărim din când în când în văzduh, „sfidând” eforturile noastre, cei care ne „luptăm” cu cablurile de asigurare. Însă trebuie să rămânem convinşi că mişcarea, combinată cu micile probleme „strategice” pe care ni le ridică traseul, reprezintă cea mai elocventă îmbinare de „mens sana in corpore sano”. Întotdeauna am fost de părere că un simplu traseu montan reprezintă o lecţie bună de viaţă, având corespondent în existenţa de zi cu zi: suişuri, coborâşuri, momente de impas, în care trebuie să rămâi lucid şi să iei o decizie „la rece”. Este un bun antrenament pentru toate acestea.

Scăpaţi de „hop”-urile din traseu, respirăm uşuraţi atunci când se iveşte ca de nicăieri acoperişul cabanei Caraiman, amplasată pe o terasă mai avansată a platoului, aproape de firul văii. Câteva serpentine, prietenoase, ne mai despart de primul loc important de popas de pe traseu. Mai puţin prietenoase cu ochiul turistului sunt grămezile de deşeuri care sunt pur şi simplu aruncate ca pe ghenă pe vâlcelul de sub cabană. Ne aducem aminte cine suntem de fapt şi ce rol îndoielnic avem pe Terra, ca specie a regnului animal. În spatele cabanei, pe marginea terasei, ne atrag atenţia două troiţe de lângă care putem admira întreaga vale care se întinde de data asta la picioarele noastre. De la gara Buşteni până aici se fac în mod normal în jur de 3 ore, în condiţiile unui parcurs fără evenimente neaşteptate. Cabana oferă atât cazare, cât şi băuturi calde.

De la Cabana Caraiman până la obiectivul nostru principal, mai avem de „dovedit” Brâna Caraimanului, o simplă formalitate de altfel, ca efort, un traseu de numai 30 de minute cu privelişti spectaculoase asupra abruptului şi platoului Bucegilor. Schimbăm şi marcajul, noul semn fiind punctul albastru. Pe vreme umedă se recomandă atenţie sporită, pentru că există pasaje expuse, pe când iarna accesul pe brână este cu desăvârşire interzis din cauza pericolului de avalanşă. În serpentine, poteca urcă susţinut de la cabană spre nord-est, pentru a se înscrie pe brâna ce încinge Caraimanul pe versantul lui sudic. Din loc în loc, la întâlnirea cu micile vâlcele afluente Jepilor, traseul este asigurat cu cabluri care facilitează traversarea surpăturilor din potecă. Cabana rămâne „mică” în depărtare şi în curând ajungem în cotitura spre nord, punct din care vedem maiestuosul monument al eroilor, de data asta realmente situat la o aruncătură de băţ!

La capătul a 4 ore de urcuş de la gara Buşteni, privim oraşul de la aproximativ 1400 de metri altitudine relativă şi de la 2291 de metri altitudine absolută. Între numeroasele recorduri  ale Bucegilor se înscrie şi crucea de pe Caraiman, cea mai înaltă structură de acest fel amplasată într-o culme montană. Într-o zi de vară, dacă mai e şi weekend, valuri întregi de turişti vizitează Crucea venind dinspre Babele, punctul terminus al telecabinei de la Buşteni, până la care se fac aproximativ 45 de minute în mers lejer, pe traseul de platou marcat cu cruce roşie. Monumentul dispune de iluminare electrică, astfel că în nopţile senine este vizibil de la mari depărtări, atât din Valea Prahovei, cât şi din masivele montane vecine dinspre est. Apropiindu-ne cu atenţie de marginea abruptului, observăm pârtia de schi Kalinderu, aflată chiar la poalele Caraimanului, muntele pe un vârf al căruia ne aflăm.

Există trei posibilităţi de retragere de la Crucea Caraimanului înspre cabanele montane de pe platoul Bucegilor. Prima dintre ele este chiar cea pe care am venit. O a doua (cruce roşie) urcă direct pe Vârful Caraiman (2384 de metri) şi pleacă înspre Şaua Şugărilor, racordându-se la traseul dintre Babele şi Vârful Omu, până la care mai facem de la cruce încă 2 ore şi jumătate. Pentru cei care vin pentru prima oară în Bucegi sau pe Caraiman, cea mai recomandată este a treia variantă, marcată tot cu cruce roşie, care ajunge la Babele, în acest fel vizitând şi monumentele naturale de relief ruiniform, caracteristic Bucegilor, cunoscute sub numele de Babele şi Sfinxul.

Cu toţii avem câte un munte de urcat. Cu atenţie şi perseverenţă, mai devreme sau mai târziu, ajungem să ne cucerim muntele dorit. Ce facem, oare, după ce-l cucerim? Cum valorificăm această realizare? E un detaliu care nu trebuie să ne scape!

Moment muzical: Vank – Zburatorul

Te-ai gândit vreodată cum ar fi să mergi la serviciu la 2000 de metri altitudine, iar tura ta să dureze două săptămâni? Există o mână de oameni care se „bucură” de acest privilegiu, cei mai vechi dintre ei adunând peste 30 de ani de experienţă la altitudine. Acolo sus, iarna începe în octombrie şi se termină în iunie. În anii mai reci şi mai umezi, zăpada persistă chiar până la mijlocul verii calendaristice, iar cabanele zac îngropate sub metri de zăpadă, oamenii fiind nevoiti să sape adevarate tuneluri pentru a se deplasa. Pentru a ajunge să lucrezi la staţiile meteorologice de altitudine nu este suficient să fii calificat în domeniu. Trebuie să îţi placă muntele într-o măsură ce nu se compară cu pasiunea montaniardului de rând, care urcă pentru agrement, o zi, două, trei sau o săptămână. Câţiva meteorologi se izolează lună de lună pe cele mai înalte vârfuri de munte din România, pentru a furniza din oră în oră date esenţiale pentru condiţiile climatologice din munţi. Nu îi obligă nimeni sa facă asta, dar pe posturi este o concurenţă acerbă. Ce îi face oare pe  oamenii de ştiinţă să îşi dorească aceste posturi? Cel mai probabil, salariile nu se numără printre motivele lor. Doi câte doi (uneori trei), aceştia lucrează în schimburi de 24 de ore, la fiecare 60 de minute furnizând codul sinoptic sau „meteorul”, prin intermediul telefonului mobil, sau, dacă nu este semnal, prin staţia radio. Meteorologii de la înălţime sunt în fiecare an martori ai unor fenomene extreme de intensităţi pe care orăşenii de rând nu le vor experimenta niciodată.

Prin amplasament, fiecare staţie cu personal şi program permanent îşi are rostul bine definit pe harta sinoptică a ţării. Niciuna nu înregistrează aceleaşi valori în acelaşi timp. Pentru Carpaţii Orientali, cele mai reprezentative şi în acelasi timp izolate staţii meteorologice sunt Reţiţis, Ceahlău, Lăcăuţi şi Penteleu. Pentru Meridionali, staţiile Omu şi Ţarcu furnizează date impresionante încă din 1962 , în timp ce la nivelul Occidentalilor staţia Vlădeasa „receptionează” cu succes influenţele oceanice ale climatului nostru, confirmând statutul Apusenilor de pol pozitiv al precipitaţiilor din România. Magaziile de alimente sunt umplute până la refuz imediat înainte de prima zăpadă. Mâncarea trebuie să îndestuleze cel puţin 2 oameni într-un decurs de 6 luni, până când se va putea ajunge din nou cu maşina / tractorul. În caz de urgenţe medicale, elicopterul poate zbura foarte rar, numai pe vreme bună, fără ceaţă sau vânt, aşa că se folosesc cu precădere snow-mobilele.

Staţia Meteorologică Reţitiş. Munţii Căliman, 2021 metri

Referindu-ne numai la staţii cu adevărat izolate din munţi (fără drum modernizat de acces sau transport pe cablu), Reţitiş este unul dintre obiectivele cele mai greu de atins, mai ales în timpul iernii. Pe hărţile rutiere şi turistice vechi, există un drum în curs de modernizare care urcă dinspre Topliţa, trece chiar pe lângă vârful ce face parte din ramura estică a Călimanului şi coboară în serpentine dese către Gura Haitii şi Vatra Dornei. „Transcălimanul”, aşa cum l-am putea numi, este practicabil numai vara şi reprezintă principala cale de acces a meteorologilor spre şi dinspre civilizaţie. Cu precădere, se urcă dinspre Topliţa, pentru că personalul provine în cea mai mare parte din judeţul Harghita. Drumul de la Topliţa are 24 de kilometri, dar o localitate şi mai apropiată (19 kilometri) este pe partea moldovenească a masivului, Gura Haitii, principalul punct de plecare în majoritatea traseelor turistice din Căliman. Staţia meteorologică nu asigură cazare pentru turişti, dar imediat lânga ea funcţionează o cabană turistică de aproximativ 30 de locuri. În timpul iernii, temperatura resimţită (cea reală, corelată cu viteza vântului) scade până la -40 de grade celsius, în timp ce temperatura medie reală se învârte în jurul valorii de -12. Foarte rar, vara, se depăşesc 15 grade celsius. (cu mulţumiri domului Lucian Bălănică pentru prima fotografie cu staţia meteorologică)

Statia Meteorologică Lăcăuţi. Munţii Vrancei, 1777 metri

O altă staţie meteo „cu specific unguresc”, administrată de locuitori gospodari ai judeţului Covasna, este Lăcăuţi. Cabana este izolată pe cel de-al doilea vârf ca altitudine din Munţii Vrancei, iar accesul se face de regulă pe drumul forestier abrupt şi lung de 14 kilometri care porneşte din satul de vacanţă Comandău, construit de secui în poienile de pe valea Bâsca Mare. Staţiunea balneoclimaterică Covasna se află la alţi 18 kilometri spre vest. Cei care au modernizat staţia, au decis că cea mai potrivită culoare este cea a cerului limpede, o încadrare excepţională în peisajul ce se deschide de aici, de la peste 1700 de metri altitudine. Regulamentul intern al staţiilor meteorologice nu permite cazarea turiştilor peste noapte, însă întotdeauna vei fi binevenit la un ceai sau la un pahar de vorbă. Secuii de la munte sunt foarte primitori şi dornici să-şi povestească zile în şir aventurile din munţi. La Vârful Lăcăuţi (Lacaci) se mai poate ajunge şi din alte direcţii, urmând marcaje vechi care pornesc dinspre Valea Putnei şi care urmează culmea principală şi/sau terasamentele vechi ale căilor ferate forestiere care împânzeau mai demult Munţi Vrancei. Dacă tot ajungi la Comandău, merită măcar o dată să urmezi cu piciorul traseul căii ferate abandonate dintre Comandău şi Covasna, pentru a vedea „planul înclinat”, o minune inginerească a secolului XX.

Staţia Meteorologică Penteleu. Munţii Buzăului, 1626 metri

Rămânem în curbura Carpaţilor româneşti şi ne deplasăm cale de vreo 30 de kilometri mai spre sud, pentru a vizita o altă staţie de munte. Penteleul, cel mai înalt masiv din subgrupa Munţilor Buzăului, oferă prin poziţia lui geografică cele mai impresionante panorame asupra Carpaţilor, într-o zi senină şi fără aer ceţos fiind vizibile masive montane de la Ceahlău până la Făgăraş şi Parâng. Aici urcă echipe de trei meteorologi, care fac ture de câte 8 ore. Cabana este încălzită cu lemne şi alimentată electric de la panourile solare, ocazional şi de la generator. Staţia Penteleu este deasemenea „ocolită” de valul de modernizări, construcţia rămânând aproape neschimbată din 1987, anul inaugurării, şi până astăzi. Peisajul şi viata de munte au acaparat cu succes angajaţii de la staţie, astfel că în cei peste 25 de ani de existenţă s-au perindat numai 16 meteorologi. Accesul se face din cel mai apropiat sat, Varlaam, pe un drum forestier de 17 km, sau pe marcajul bandă roşie care mai scurtează din serpentinele drumului, vechi şi pe alocuri inutilizabil. Satul Varlaam aparţine de comuna Gura Teghii şi este conectat printr-o cursă directă de autobuz chiar de Bucureşti. Drumeţii pasionaţi şi bine pregătiţi fizic şi logistic pot parcurge creasta principală a Curburii Carpaţilor tocmai până la staţia „vecină” Lăcăuţi, cale de vreo 30 de kilometri, un traseu sălbatic care se face cu piciorul cam în 2-3 zile.

 Staţia Meteorologică Vârful Omu. Munţii Bucegi, 2505 metri

Meteooorrruuuuuuul! Este strigătul cu care George, meteorologul de la Omu, a fost odata trezit în plină noapte din patul său de acasă, în urma unei farse pe care i-a facut-o băiatul lui. Schimburile de la Vârful Omu, staţia din Carpaţi aflată la cea mai mare altitudine, durează câte 24 de ore, iar meteorul (mesajul meteorologic constând în codul sinoptic) trebuie furnizat din oră în oră, 24 de ore pe zi. În timpul experienţei de 30 de ani la staţia Omu (care continuă şi astăzi), George a petrecut sute de nopţi albe la birou. Povestirea de mai sus este doar una dintre relatările haioase pe care le poţi asculta dacă stai de vorbă cu unul dintre cei mai pasionaţi oameni de munte din România. La 2500 de metri altitudine, zilele se măsoara altfel, iar lumea se priveste dintr-o cu totul altă perspectivă. Vara, cohorte întregi de turişti asaltează vârful şi cabana turistică de lângă el, o parte urcând cu telecabina, altă parte pe jos, pe nenumăratele trasee de acces. Sunt numai 3 ore de mers pe platou, până la Babele. În timpul iernii, în cele două săptămâni de serviciu, gradul de izolare faţă de civilizaţie creşte exponenţial. Temperatura medie a lunilor de iarnă este de -10 grade celsius. Staţia meteo de la Omu este gospodărită atent, astfel că traiul se aseamănă în mare parte cu cel din propriile case ale angajaţilor. Biroul de transmitere a datelor este „cocoţat”, ca în toate staţiile, la etajul doi, nivel la ferestrele căruia putem întâlni şi instrumentar de măsurare rapidă a parametrilor, pentru zilele în care ieşirea spre adăpostul meteorologic poate fi fatală din cauza condiţiilor vremii.

 Staţia Meteorologică Ţarcu. Munţii Ţarcu, 2190 metri

Dintre staţiile de altitudine din România, Ţarcu are cea mai periculoasă poziţie geografică, în raport cu condiţiile climatice. O confirmă tragediile care s-au petrecut de-a lungul anilor pe traseul de acces, cu meteorologi care intrau sau ieseau din serviciu şi nu au mai ajuns la destinaţie… Masivul Ţarcu reprezintă avanpostul înalt al Carpaţilor Meridionali pe direcţia vest-est, în calea vânturilor care bat cu precădere dinspre sud-vest, caracteristice zonei cu influenţă climatică mediteraneană de la noi. Astfel, Ţarcu este o veritabilă „poartă a vânturilor” aproape tot timpul anului, zilele cu calm atmosferic fiind extrem de rare. Staţia Ţarcu este amplasată la 100 de metri de vârful omonim, pe marginea căldării glaciare care ocupă versantul nordic al masivului. Cel mai apropiat sat este Borlova, dar asfaltul continuă până la staţia telescaunului de la Muntele Mic, de la care un drumeţ pregătit face cam 6-7 ore până pe vârf. Pe vreme de iarnă şi cu ceaţă, orizontul nu mai poate fi distins fata de pământ (fenomenul „whiteout”), iar vântul care suflă cu o putere distrugătoare dinspre sud deviază călătorul pe nesimţite către abruptul căldării glaciare. Au fost drumeţi care au plecat de la Ţarcu cu destinatia Cuntu-Borlova şi au ajuns tocmai la Armeniş, în culoarul Timiş-Cerna, după două zile de marş continuu… Făcând haz de necaz, fosa septică a statiei este amplasată exact pe marginea prăpastiei. Adăposturile meteorologice nu sunt nici ele tocmai apropiate faţă de cabană, astfel încât sunt situaţii în care meteorologul se leagă cu coarda de clădire şi înaintează folosind reperi până la adăpost, pentru a culege datele. Au fost cazuri în care angajatul a plecat spre adăpost şi a nimerit… la toaletă. Staţia meteorologică Ţarcu este una dintre cele mai moderne din zona montană, graţie atât bugetului alocat, cât şi strădaniei celui mai vechi meteorolog de munte din zonă, Mitel, astăzi „retras” la postul din Reşiţa, care a construit în cabană o ingenioasă centrală de încălzire pe lemne. Întotdeauna am fost de părere că omul sfinţeşte locul, iar Mitel, izolat ani de zile alături de familie pe Ţarcu, a confirmat cu succes zicala. Drumul spre Ţarcu trece obligatoriu pe la Cuntu (1474 metri), staţia meteorologică de altitudine medie, precursoare celei de pe vârf. Toate plecările şi sosirile de pe Ţarcu se anunţă obligatoriu la Cuntu, iar turistul poate fi avertizat din timp, prin telefon, de condiţiile meteo de mai sus. La staţia Ţarcu, în timpul iernii, au fost calculate temperaturi resimţite de până la -80 de grade celsius. Bineînteles, este numai un calcul, adaptând temperatura reală (-20 de grade) la viteza de uragan a vântului, care depăşeşte adeseori 30 de metri pe secundă. Valori asemănătoare ale parametrilor se înregistrează des şi la Vârful Omu. Relativ aproape de Ţarcu se află şi staţiunea Muntele Mic, dedicată sporturilor de iarnă. Vara, de pe vârf, se poate continua drumeţia pe creasta principală a masivului, peste culmile Baicu şi Bloju, coborând (dupa 8-10 ore) la Poiana Mărului, mai sus de oraşul Oţelu Roşu.

 Staţia Meteorologică Vlădeasa. Munţii Vlădeasa, 1836 metri

Masivul Vlădeasa, al doilea ca altitudine din Apuseni şi din Carpaţii Occidentali, îşi desfăşoară culmile principale între văile Săcuieu şi Drăganul, ambele constituind afluenţi ai Crişului Repede. Pe versantul lipsit de pădure dinspre Săcuieu, cel estic, stau împrăştiate casele răzleţe ale satelor Vişagu, Rogojel şi Frăsinet, sate de tip risipit, specifice Munţilor Apuseni. Rogojelul se „extinde” pe versantul estic al Vlădesei cu două „proeminenţe” pentru care masivul a ajuns să fie cunoscut în toată ţara: Cabana Vlădeasa, turistică, situată la 1400 de metri, şi staţia meteorologică, aflată 400 de metri mai sus, pe culmea principală. În calea staţiei Vlădeasa 1800 nu există obstacole fizice, asta din simplul motiv că este amplasată pe cel mai înalt vârf din masiv. Accesul este facil în orice anotimp, bineînţeles pe jos. Încă din 1995, soţii Coriolan şi Victoria Coste transmit cu precizie telegramele meteo, în timp ce oaspeţii – aproape nelipsiţi – savurează o cană de ceai fierbinte aromat, fascinaţi de înşiruirea de cifre. Temperatura medie de la Vlădeasa este de -1 grad celsius, de-a dreptul „prietenoasă” în comparaţie cu celelalte staţii de mare altitudine. Câinele Maximus are grijă ca nimeni să nu calce pragul cabanei fără a fi lătrat şi mirosit „corespunzător”. Este un „filtru” util pentru turiştii mai neavizaţi cu comportamentul animalelor. Lătratul lui, perceptibil de la mari depărtări, este ca un tunet, însă prietenia de care dă dovadă ulterior depăşeşte imaginaţia oricăruia dintre noi. Trăieşte şi el fericit, având lumea la picioare, întocmai ca părinţii lui meteorologi.

Clipa plecării la munte are o mare însemnătate, pentru că atmosfera ei înrâureşte asupra excursiei întregi. Închipuiţi-vă un concert care ar începe cu un vajnic acord fals. Acesta ar pricinui, cred, fuga auditorilor, mai ales a celor pricepuţi în ale muzicii. Şi excursia poate şi trebuie să fie şi ea o operă de artă, deci se cuvine ca începutul ei să fie armonios. (Bucura Dumbravă – Cartea munţilor, 1920)

În introducerea acestui material, haideţi să evocăm plecarea. Şi cum am putea să o facem mai eficient decât prin cuvintele autentice ale Bucurei Dumbravă, montaniarda care a promovat turismul montan cu atâta căldură şi responsabilitate? Plecarea înseamnă, pe de o parte, momentul întâlnirii componenţilor echipei “de asalt”, un asalt organizat cu atenţie, într-o echipă aleasă pe sprânceană de către un singur “căpitan”, experimentat şi motivat în a genera bună-dispoziţie, în paralel cu “ordinele” pe care este nevoit să le transmită coechipierilor în vederea unei bune desfăşurări. Numai aşa se poate face munte, mai ales atunci când “subalternii” sunt începători şi, în contextul unui entuziasm ieşit din comun, nu acordă importanţa cuvenită regulilor muntelui. Orice echipă în a cărei componenţă nu este alocată funcţia de căpitan trebuie obligatoriu să fie compusă numai din oameni experimentaţi şi obişnuiţi unul cu celălalt, în sensul cunoaşterii precise a capacităţilor fiecăruia de efort  şi a “vechimii” cu care echipa efectuează ascensiuni în această componenţă. Altfel, este nevoie de o “autoritate” recunoscută, chiar şi în mod tacit, de către ceilalţi, care va fi respectată şi ascultată pe baza încrederii care i se cuvine.

Pe de altă parte, interpretarea mea personală a textului Bucurei Dumbravă este una diferită. Aceasta evocă plecarea ca pe o primă impresie, care nu trebuie “plafonată” neapărat la minutele întâlnirii în gară. Propun extinderea termenului la cariera montană, ce dispune şi ea de o “plecare”, pentru fiecare dintre noi. Cu toţii am făcut pentru prima dată ceva. Dacă acel ceva a fost extraordinar, mai mult ca sigur ne-am dorit să se repete. În cazul primului traseu montan, sunt decisivi numai doi factori pentru ca proaspătul montaniard să revină pe munte: vârsta la care se petrece evenimentul şi calitatea organizării excursiei. Ambii influenţează decisiv “cariera” montană, aşa cum vom vedea în rândurile de mai jos.

Ce înseamnă muntele? De ce mergem pe munte? Sunt întrebări pe care cei care practică acest obicei “ciudat” le primesc de la orăşenii “de rând”, care, în ciuda unei condiţii fizice excelente, aleg să-şi petreacă timpul liber alergând eventual în parcul de lângă casă (un caz fericit) sau dansând până dimineaţă în cluburi de noapte. Majoritatea “clubiştilor” despre care vorbim nu merg pe munte (nu fac mişcare) – nu pentru că nu vor, ci pentru că nu ştiu, nu au avut ocazia de a cunoaşte importanţa activităţii. În cele din urmă, o parte dintre aceştia experimentează un prim contact cu muntele, care dacă nu este atent supravegheat şi organizat, poate evolua în tragedii cauzate de orgolii personale şi de neconştientizarea pericolului. Spre exemplu, un băiat doreşte să-şi impresioneze prietena cu ceva “marfa”. Merge cu ea la munte, se cazează într-o pensiune din oraşul Buşteni, consumă alcool în discotecă până dimineaţă, iar pe la ora 5 după-amiază, când consideră că s-a “trezit” suficient, pleacă pe traseul spre Babele în teneşi sau, mai rău, în pantofi, fără mâncare, haine şi apă, convins fiind că până la lăsarea nopţii “fentează” timpii de pe indicatoarele turistice. O altă practică adeseori fatală este urcarea cu telecabina în vederea coborârii pe picioare înapoi în staţiune, crezându-se că la coborâre este mai uşor…

Presimt că unii dintre voi au identificat deja fenomenul de “pseudoturism” defectuos, aşa cum îl definea Nestor Urechia, un alt autor consacrat de literatură turistică montană. Din păcate, fenomenele atât de ocărâte de autorii începutului de secol XX sunt cât se poate de actuale şi astăzi. Şi pe nedrept, Valea Jepilor din Masivul Bucegi (sau Valea Caraimanului, sau Jepii Mici, sau “pe sub telecabină”), este traseul cu cele mai multe incidente montane din România. Este traseul care pentru mulţi tineri reprezintă o premieră în mersul pe munte – ceea ce nu este un lucru tocmai rău, dar nici 100% potrivit. Pentru un începător, diferenţa de nivel din abrupt este covârşitoare, turistul fiind nevoit să urce de la Hotelul Silva (950 de metri altitudine) până la Cabana Caraiman (2025 de metri), deci o diferenţă de nivel de aproape 1100 de metri, comparativ echivalentă cu ascensiunea de 14 ori a Hotelului Intercontinental de la Bucureşti! Şi asta nu e tot, pentru că de la Cabana Caraiman până la cel mai apropiat mijloc de transport în comun (cel pe cablu) mai trebuie să urcăm pe platou încă 150 de metri, e drept în pantă mai uşoară, dar de cele mai multe ori pe vânt puternic care sporeşte oboseala deja acumulată.

Prin urmare, “Jepii Mici” pot deveni cu multă uşurinţă un obiectiv precis al fiecărui tânăr turist care ajunge pentru prima dată la Buşteni, dar în niciun caz nu trebuie abordaţi imediat, ci numai după un antrenament prealabil pe trasee mai scurte şi mai simple din punct de vedere tehnic. Există pasaje care, deşi pentru cei mai mulţi dintre noi sunt uşor de trecut dacă le acordăm atenţia cuvenită, pentru alţii pot deveni descurajatoare, în principiu din cauza lipsei de condiţie fizică minimă necesară, ceea ce provoacă frică şi aversiune faţă de munte. Pe nedrept, o bună parte dintre cei care merg pentru prima dată pe munte – inclusiv pe Valea Jepilor – ajung să fie descurajaţi de aceste treceri mai puţin “ortodoxe” pe care le impune traseul.

Un alt aspect deosebit de important este educaţia turistului care calcă întâia oară pe poteca muntelui. Şi aceasta nu se poate realiza decât prin intermediul unui organizator bun, care să fie un adevărat profesor pentru cei cu care merge. Urcând în ani diferiţi pe Valea Jepilor, nu am putut să ignor un alt “record” mai puţin fericit pe care îl atinge: este cea mai murdară vale de abrupt din munţii României! O soluţie simplă şi în acelaşi timp complicată pentru contracararea acestui record este… respectul! În totdeauna am fost de părere că respectul NU se cere, ci se câştigă! Ori, din moment ce pseudo-turiştii aruncă pet-uri, scutece folosite, absorbante şi alte ambalaje în mijlocul naturii, am putea fi tentaţi să credem că natura nu ştie să îşi ceară respectul cuvenit! Evident, este o exagerare personală. “Comportamentul” mediului natural este asemenea unui animal de casă: un căţel nu ştie decât să latre, iar noi trebuie să înţelegem ceea ce vrea să ne transmită. Tot aşa, natura emite mesaje “criptate”, al căror cod de dezlegare nu poate fi identificat decât printr-o educaţie corespunzătoare. Natura îşi poate câştiga respectul cuvenit numai prin dezlegarea acestor mesaje pe care le transmite şi pe care mulţi dintre noi eşuăm în a le înţelege. Preţuirea oricărei flori întâlnite, oricărei stânci, oricărui fir de iarbă pe care ne întindem la odihnă, poate împiedica cu succes pângărirea naturii în astfel de moduri. Desigur, nu am uitat nici de respectul faţă de semenii noştri care ne urmează pe traseu…

Dar să trecem totuşi la explorarea Văii Jepilor! Una dintre cele mai spectaculoase văi din Munţii Bucegi şi din Carpaţi îşi pune la dispoziţie peisajele unice, pe care le putem “accesa” relativ uşor, dacă acordăm muntelui un minim de respect cuvenit.

Călătorul care părăseşte gara Buşteni pe la monumentul Ultima Grenadă nu îşi mai dezlipeşte privirea de la muntele Caraiman, simbolul oraşului, pe marginea căruia străjuieşte Monumentul Eroilor ceferişti din Primul Război Mondial. Construit între anii 1926-1928, se constituie dintr-o cruce metalică de 28 de metri montată pe un soclu de 7 metri. Piesele au fost cărate cu ajutorul funicularului, dar şi al carelor trase de boi. Crucea Caraimanului devine din start obiectivul turistic principal pentru oricine îşi propune o ascensiune în Bucegi. Încă de la gară, apar marcajele cruce albastră, triunghi albastru şi punct roşu, care ne vor conduce spre zona de abrupt. Întâia „provocare” este drumul către Hotelul Silva, un al doilea simbol al oraşului, punct de plecare spre platoul Bucegilor atât pentru turiştii pedeştri, cât şi pentru cei care optează pentru telecabină. Pornim de la gară spre sud, pe drumul naţional, cale de 700 de metri, pentru ca în dreptul spintecăturii Văii Jepilor să cotim spre vest, pe Strada Telecabinei, care urcă susţinut cale de încă 700 de metri lungime. Până nu demult, reperul principal al acestei cotituri era pasarela industrială de la fabrica de hârtie, una dintre cele mai vechi din România, datând din perioada regelui Carol I. Panorama de la Hotelul Silva asupra Caraimanului este greu de uitat o dată ce ai văzut-o pentru prima oară. Dacă de la gară, crucea părea a fi la o aruncatură de băţ, pe măsură ce ne-am apropiat, s-au dezvăluit treptat cei 1300 de metri pe care îi avem de urcat (în plan vertical) până sus la cruce. Din când în când, Caraimanul se mai „ascunde” după nori întocmai ca o mireasă care se fereşte de ochii indiscreţi ai celui care nu trebuie să o vadă înainte de vreme.

Traseul începe din spatele Hotelului Silva, pe drumul forestier cu care se prelungeşte Strada Telecabinei. Pe aici întâlnim cele trei marcaje turistice ale traseelor care pleacă de la gară: punctul roşu se angajează într-un traseu de promenadă, accesibil tot timpul anului, spre Cascada Urlătoarea, de unde putem coborî în Poiana Ţapului, pentru a închide un circuit lejer. Triunghiul albastru merge o vreme alături de punctul roşu, până aproape de Urlătoarea, unde se bifurcă poteca ce deservea funicularul Brătei – Bolboci – Piatra Arsă – Buşteni, potecă utilizată acum de turiştii antrenaţi care vor să urce sau să coboare de la complexul sportiv Piatra Arsă. Drumul nostru, marcat cu cruce albastră, se desparte de acestea după câteva sute de metri şi porneşte brusc în sus prin pădure, debutând cu un urcuş care evită o serpentină a drumului de maşină pe care ne aflăm. Curând, părăsim şi acest drum, care ia sfârşit la stăvilarul de lângă refugiul Salvamont Valea Jepilor.

Din acest punct, traseul părăseşte firul văii Jepilor şi urcă susţinut în versantul drept al acesteia. Vâlcelele pe care trebuie să le traversam ne pun şi primele „probleme” tehnice, unul dintre pasaje fiind chiar echipat cu cablu de asigurare. Este şi prima porţiune mai „intimidantă” a traseului, cheie pentru oricine este sau nu este dispus să suporte mai departe rigorile muntelui. Pe versantul opus se pot observa spectaculoasele căderi de apă ale Vâlcelului Înspumat. La un moment dat, panta se reduce şi astfel intersectăm din nou firul văii, pe care îl vom însoţi de-acum mai îndeaproape. Până aici am făcut cam 45 de minute de la hotelul Silva. Punctul de intersectie cu valea este si locul de unde se recomandă o reaprovizionare cu apă de izvor. De aici în sus, traseul nu mai este sub nicio formă recomandat pe timp de iarnă, de fapt devine periculos chiar şi în perioadele cu dezgheţ din lunile mai şi iunie, când avalanşele de zăpadă sunt însoţite de pietre amestecate cu gheaţă…

Poteca din ce în ce mai îngustă suie la început pe versantul stâng al văii, pentru a ocoli o săritoare bolovănoasă de pe firul principal. Până la ieşirea în platou, urmează să mai intersectăm valea de câteva ori, cele mai dificile săritori fiind evitate cu ajutorul marcajului printr-o serie de hornuri dotate cu cabluri de asigurare. Pe vreme umedă, aceste pasaje devin o reală problemă chiar şi cu echipament adecvat, deoarece stânca devine alunecoasă, iar trecerile sunt foarte expuse. În anii mai bogaţi în precipitaţii şi mai răcoroşi, hornurile rămân astupate cu zăpadă, îngreunând accesul turiştilor. Urcuşul devine din ce în ce mai vertical, din loc în loc apărând mici porţiuni de relaxare, „agăţate” în abruptul văii. Cea mai intimidantă porţiune, dotată cu cablu, te pune efectiv în situaţia de a sta suspendat vreme de câteva secunde cu spatele înspre hăul de câteva sute de metri care se cască dedesubt, pentru a traversa o muchie ascuţită de pe o faţă pe cealaltă. Din loc în loc, apar plăcuţe comemorative şi cruci, în amintirea celor căzuţi pe vale, majoritatea surprinşi de vremea rea.

Ca „bonus”, admirăm în versantul drept spectaculoasa cădere de apă a Cascadei Caraimanului, cu un debit mai crescut la începutul verii şi mai scăzut în rest. Aceasta este vizibilă şi din telecabina pe care o mai zărim din când în când în văzduh, „sfidând” eforturile noastre, cei care ne „luptăm” cu cablurile de asigurare. Însă trebuie să rămânem convinşi că mişcarea, combinată cu micile probleme „strategice” pe care ni le ridică traseul, reprezintă cea mai elocventă îmbinare de „mens sana in corpore sano”. Întotdeauna am fost de părere că un simplu traseu montan reprezintă o lecţie bună de viaţă, având corespondent în existenţa de zi cu zi: suişuri, coborâşuri, momente de impas, în care trebuie să rămâi lucid şi să iei o decizie „la rece”. Este un bun antrenament pentru toate acestea.

Scăpaţi de „hop”-urile din traseu, respirăm uşuraţi atunci când se iveşte ca de nicăieri acoperişul cabanei Caraiman, amplasată pe o terasă mai avansată a platoului, aproape de firul văii. Câteva serpentine, prietenoase, ne mai despart de primul loc important de popas de pe traseu. Mai puţin prietenoase cu ochiul turistului sunt grămezile de deşeuri care sunt pur şi simplu aruncate ca pe ghenă pe vâlcelul de sub cabană. Ne aducem aminte cine suntem de fapt şi ce rol îndoielnic avem pe Terra, ca specie a regnului animal. În spatele cabanei, pe marginea terasei, ne atrag atenţia două troiţe de lângă care putem admira întreaga vale care se întinde de data asta la picioarele noastre. De la gara Buşteni până aici se fac în mod normal în jur de 3 ore, în condiţiile unui parcurs fără evenimente neaşteptate. Cabana oferă atât cazare, cât şi băuturi calde.

De la Cabana Caraiman până la obiectivul nostru principal, mai avem de „dovedit” Brâna Caraimanului, o simplă formalitate de altfel, ca efort, un traseu de numai 30 de minute cu privelişti spectaculoase asupra abruptului şi platoului Bucegilor. Schimbăm şi marcajul, noul semn fiind punctul albastru. Pe vreme umedă se recomandă atenţie sporită, pentru că există pasaje expuse, pe când iarna accesul pe brână este cu desăvârşire interzis din cauza pericolului de avalanşă. În serpentine, poteca urcă susţinut de la cabană spre nord-est, pentru a se înscrie pe brâna ce încinge Caraimanul pe versantul lui sudic. Din loc în loc, la întâlnirea cu micile vâlcele afluente Jepilor, traseul este asigurat cu cabluri care facilitează traversarea surpăturilor din potecă. Cabana rămâne „mică” în depărtare şi în curând ajungem în cotitura spre nord, punct din care vedem maiestuosul monument al eroilor, de data asta realmente situat la o aruncătură de băţ!

La capătul a 4 ore de urcuş de la gara Buşteni, privim oraşul de la aproximativ 1400 de metri altitudine relativă şi de la 2291 de metri altitudine absolută. Între numeroasele recorduri  ale Bucegilor se înscrie şi crucea de pe Caraiman, cea mai înaltă structură de acest fel amplasată într-o culme montană. Într-o zi de vară, dacă mai e şi weekend, valuri întregi de turişti vizitează Crucea venind dinspre Babele, punctul terminus al telecabinei de la Buşteni, până la care se fac aproximativ 45 de minute în mers lejer, pe traseul de platou marcat cu cruce roşie. Monumentul dispune de iluminare electrică, astfel că în nopţile senine este vizibil de la mari depărtări, atât din Valea Prahovei, cât şi din masivele montane vecine dinspre est. Apropiindu-ne cu atenţie de marginea abruptului, observăm pârtia de schi Kalinderu, aflată chiar la poalele Caraimanului, muntele pe un vârf al căruia ne aflăm.

Există trei posibilităţi de retragere de la Crucea Caraimanului înspre cabanele montane de pe platoul Bucegilor. Prima dintre ele este chiar cea pe care am venit. O a doua (cruce roşie) urcă direct pe Vârful Caraiman (2384 de metri) şi pleacă înspre Şaua Şugărilor, racordându-se la traseul dintre Babele şi Vârful Omu, până la care mai facem de la cruce încă 2 ore şi jumătate. Pentru cei care vin pentru prima oară în Bucegi sau pe Caraiman, cea mai recomandată este a treia variantă, marcată tot cu cruce roşie, care ajunge la Babele, în acest fel vizitând şi monumentele naturale de relief ruiniform, caracteristic Bucegilor, cunoscute sub numele de Babele şi Sfinxul.

Cu toţii avem câte un munte de urcat. Cu atenţie şi perseverenţă, mai devreme sau mai târziu, ajungem să ne cucerim muntele dorit. Ce facem, oare, după ce-l cucerim? Cum valorificăm această realizare? E un detaliu care nu trebuie să ne scape!

Moment muzical: Vank – Zburatorul